În ultimul timp, începând de la instaurarea televiziunii de masă, suntem martorii unei extraordinare prevalenţe a practicilor de comunicare în toate domeniile societăţii, precum şi la o dezvoltare exuberantă şi multivocă a tehnicilor şi tehnologiilor de comunicare. Cartea profesorului francez Bernard Miège, Societatea cucerită de comunicare, apărută la editura Polirom, se vrea a fi un o topologie a unui nou spaţiu care s-a impus şi se impune devansând previziunile şi sistematizările teoretice. Cartea, formată din două studii, scrise la o distanţă de opt ani, primul în 1989, analizează o gamă largă de probleme cu care societatea contemporană se confruntă, de la reglementările europene, comunicarea la nivelul comunităţilor locale, noua faţă a economiei mondiale sau restructurarea educaţiei, şi, datorită discontinuităţii temporale a celor două studii, permite atât o privire sincronică, precum şi una diacronică, a problemelor studiate.
Autorul îşi începe demersul prin distanţarea de „interpretările «generalizante»” şi prin propunerea metodei unei onestităţi conceptuale care să nu se hazardeze în teorii ultime şi neverificabile, sesizând faptul că pluralitatea noii paradigme se opune „ambiţiei de a cuprinde toată comunicarea, plecând de la o problemă limitată” (p. 17). Primele două capitole ale studiului scris în 1987, „Logici sociale”, se ocupă de analizarea structurii producţiei şi a consumului într-o societate care îşi deplasează focalizarea de la producerea în serie a obiectelor, societatea industrială, la informaţie şi cultură, societatea comunicării generalizate. Însă folosirea acestui ultim atribut nu trebuie să ne înşele, căci discursul despre generalizarea comunicării este constituit pe o carenţă salvatoare, aceea de a nu mai permite totalizări. Ca prim exemplu poate fi dată individualizarea practicilor culturale, care face ca studierea comunicării de masă aparţinând marilor corporaţii media, a comunicării individuale şi a practicilor personalizate (în special, pe grupuri) să nu se mai subsumeze aceleiaşi teorii, la fel cum în fizica contemporană nu mai există un acelaşi model pentru toate nivelele realităţii studiate. Logicile diferitelor discursuri ale comunicării diferă în funcţie de structura socială în care se inoculează şi pe care o modifică. Studiind aceste discursuri la nivelul muncii, Bernard Miège afirmă că frontiera dintre distracţii şi muncă se şterge prin redistribuirea timpului afectat acestora, datorită folosirii aceloraşi mijloace atât în procesul de producţie, cât şi în comunicarea lucrativă şi cea personală. De asemenea, şi cultura suferă această deplasare gravitaţională spre distracţie, datorită audio-vizualizării, a mediatizării şi a personalizării consumului cultural. Analizele asupra economiei din cel de-al doilea capitol, „Stimularea întreprinderilor”, după ce pun în evidenţă dezvoltarea puternică a unei comunicări de întreprindere (audiovizual de întreprindere) formulată în termenii ficţiunii, ce face apel la simbolismul cultural, indică o tendinţă ce se recunoaşte în multe industrii, prin care procesul de producţie e pus în subordinea comunicării. Producţia trece de la modelul fordist, acela care, punând pe plin plan producţia şi eficacitatea indivizilor de a produce, creează stocuri cărora le asigură ulterior o piaţă de desfacere, la modelul japonez kan-ban în care munca nu se mai structurează dinspre amonte înspre aval, ci producţia este dirijată de către departamentul de relaţii publice şi vânzări, în sensul în care se produce doar ceea ce deja s-a vândut sau ceea ce relaţiile publice au stabilit ca direcţie spre care se va orienta consumul. „Raţionalizarea muncii face un pas înainte: după ce taylorismul a combătut pierderile de timp ale oamenilor, pierderile de materiale şi de produse intermediare sunt ţinta kan-ban-ului japonez” (p. 46) Această nouă structură a producţiei se împleteşte cu faza actuală a unui proces ce subîntinde istoria economică a umanităţii, acela al dematerializării, al virtualizării, unităţilor simbolice de schimb: astfel, de la obiecte valoroase prin ele însele, cum ar fi mici bucăţi de metale rare, la moneda bătută din metale rare, la bancnote ce au doar o valoare scriptică şi relativă la piaţa în care sunt acceptate, s-a trecut la moneda electronică, care afectează şi este afectată de „«punerea în reţea» a schimburilor comerciale” (p. 46), încât se observă autonomizarea financiarului ca şi sferă de sine stătătoare a economicului.
Următorul capitol al cărţii, „În sprijinul educaţiei”, vorbeşte despre necesitatea şi greutăţile întâmpinate de trecerea la formele de comunicare multimediatice în acest organism extrem de solidificat care este învăţământul, proces despre care Pierre Lévy afirma în 1986: „Dar cunoaşterea însăşi, disponibilă în biblioteci şi bănci de date, va fi mai puţin importantă decât capacitatea de a folosi reţelele de comunicare şi de a găsi rapid informaţia” (p. 61). În continuare, prin cele două „Noi incursiuni în spaţiul public”, se prefigurează un adevărat manual de comunicare politică şi publică care descrie mecanismele, evoluţia şi mijloacele comunicării în câmpul politic şi administrativ francez. În acest punct este necesară distingerea clară dintre comunicarea politică şi cea publică pentru că mulţi sunt aceia care le amalgamează. Comunicarea publică ţine de relaţiile administraţie/administraţi prin care se caută îmbunătăţirea contactului şi promovarea ideii comunităţii locale. Comunicarea publică răspunde nevoii de transparentizare a administraţiilor şi are ca scop patru categorii de efecte: modernizarea funcţionării administraţiilor (pentru că „administraţii” „se consideră acum tot mai mult nişte consumatori, ba chiar nişte clienţi” (p. 75)), schimbări de comportament la nivelul celor administraţi (de exemplu campaniile privind centura de siguranţă), crearea unei imagini moderne a administraţiei şi chiar obţinerea adeziunii conştiente a francezilor faţă de proiectele administraţiilor. Comunicarea municipală, care, pe de o parte, ţine la distanţă cetăţenii prin această impresie care se creează că ar putea participa direct la modernizarea administraţiei, se îndreaptă, pe de altă parte, după cum arată exemplul unui primar din Grenoble, spre crearea coeziunii comunităţii locale, spre „a stârni într-adevăr interesul cetăţeanului, de a-l face să adere nu la o politică, ci la evenimentele din Grenoble şi la viaţa celorlalţi grenoblezi” (p. 84). O altă faţadă a comunicării publice este presa a cărei exponent a devenit jurnalul televizat de seară, „un element cheie al scenei politice”, „mai puţin un mijloc de informare, cât un element de ritmare a timpului cotidian şi o ocazie (fantasmatică?) de a lua parte la treburile naţiunii şi ale lumii”. Astfel, jurnalul televizat nu este un pachet de informaţii, ci mai degrabă o sursă a relaţiilor sociale în sensul în care, pe de o parte, ştirile devin subiectele de discuţie ale zilei următoare şi, pe de altă parte, prezentarea sondajelor, omniprezente în societatea noastră, dă impresia existenţei unei puternice opinii publice şi cere luarea unei poziţii de o parte sau de alta a dihotomiilor statistice. „Este comunicarea obligatorie?”, întrebarea din finalul studiului din 1989, este răspunsul la axioma Şcolii de la Palo Alto care afirmă că nu putem să nu comunicăm. Această întrebare este pusă pentru ca, răspunzând la ea, autorul să arate care anume comunicare este obligatorie. Comunicarea „nu se aplică doar interacţiunilor umane [...], ci la fel de bine şi relaţiilor dintre uman şi inuman, inclusiv muncii” (p. 125), direcţiile pregnante ale acesteia fiind accentuarea interactivităţii, mediatizarea schimburilor sociale, digitalizarea datelor de toate tipurile şi individualizarea practicilor.
„Comunicarea între industrie şi spaţiul public”, studiul scris în 1997, dezvăluie prin chiar titlul său continuarea proiectului precedent, urmărind reorientările societăţii ulterioare boom-ului Internetului şi a exploziei tehnologiei multimedia. Consecinţele comunicării se datorează unor efecte de prag care dau naştere unei convergenţe a tehnicilor şi tehnologiilor altă dată bine delimitate: reţelele de cablu TV, reţelele telefonice şi reţelele de transmitere de date, susţinute de traductibilitatea cvasi-totală a culturii în informaţie digitală, căruia autorul îi indexează următoarele caracteristici: preţul informaţiei poate să nu aibă nimic de-a face cu valoarea sa de folosire; informaţia poate fi multiplicată, copiată, revândută; informaţia nu este un bun indefinit divizibil (mai multe exemplare diferite dintr-o revistă şi acelaşi număr de informaţii identice nu dau aceeaşi cantitate de informaţie) şi nu răspunde principiului adiţionării (utilitatea nu creşte prin posesia a două exemplare ale aceluiaşi ziar); informaţia este parţial substituibilă.
Informaţia, ca bun de bază în societatea comunicării generalizate, şi modul de transmitere a acesteia duc la subsumarea comunicării categoriei serviciilor şi la o conlucrare a producătorului cu utilizatorul, cu atât mai mult cu cât practica de folosire a consumatorului devine imperativul după care se structurează producţia. Informaţia, pentru a putea vorbi despre aşa ceva, trebuie considerată în cadrul mai general al transmisiei ei, al comunicării. Aşa cum se precizează si în următorul capitol, „Accentul pe conţinuturi”, informaţia devine într-un anumit sens coextensivă culturii, mai ales că noţiunea de informaţie brută, deci în afara procesului de comunicare şi fără considerarea practicii de utilizare a acesteia, nu are nici un sens. Iar de aici decurge influenţa crescândă a media, de masă sau de grup.
Spre deosebire de curentele post-moderne care predicau odată supunerea totală a producţiei fată de cerere, a mass-media faţă de cerinţele pieţei, autorul propune un model în care dereglementarea impusă de instituţiile europene în domeniul audio-vizualului se combină cu o concentrare monopolistă şi cu o centralizare a activităţilor în jurul câtorva grupuri leader încât „elementele cele mai marcante şi care deschid perspectivele de viitor cele mai interesante se derulează în afara spaţiului public politic” (p. 183). Aceste recentralizări private au ca şi corolare tendinţa spre monopolizarea drepturilor de difuzare, formarea unei pieţe de produse informaţionale europene, precum şi targetarea unor pieţe segmentate şi personalizate.
Segmentarea pieţelor culturale se resimte şi la nivelul spaţiului public, fapt ce implică, cum se arată în capitolul „Un spaţiu public fragmentat şi practici individualizate”, o parţială invalidare atât a teoriilor sociologice ce urmează gândirea asupra interacţiunilor interindividuale ale lui Simmel, Goffman sau Garfinkel, cât şi a criticilor macrosociale făcute de Habermas sau Arendt. Autorul propune depăşirea acestei dihotomii dintre micro- şi macro-comunicare, reorientând analiza celor patru modele de comunicare (presa de opinie, presa comercială de masă, mass-media audio-vizuale şi relaţiile publice generalizate) pe alte criterii: relaţia modele/subiecţii cetăţeni, populaţia implicată de ofertele mediatice, linia editorială a articolelor şi a programelor, raportul cu politicul şi economicul, tipul de organizare adoptat şi tehnicile de comunicare dominantă. Sus-amintita depăşire a dihotomiei se sprijină şi pe suprapunerea dintre public şi privat, prin responsabilizarea individului în a-şi asuma normele sociale, prin vulgarizarea istoriei, a psihologiei şi a sociologiei, prin supraabundenţa de reality-show-ri.
După analizarea relaţiei dintre dispozitivele tehnice ale comunicării şi structura socială, unde arată că „Schimbările tehnice pot fi arareori disociate de schimbările sociale, inclusiv pe perioade scurte de timp; ele pot fi înţelese în adevăratul lor sens doar dacă sunt asociate unor transformări sociale fundamentale, ce se manifestă pe termen lung” (p. 212), autorul reia, spre a completa, problemele educaţiei, a reorganizării teritoriale şi a vieţii cotidiene, probleme a căror analiză fusese începută în studiul din 1989.
Modelele expuse în carte, şi care se propun ca elemente ale unei gândiri profunde ce este nevoită să bricoleze într-o junglă a cărei elemente de cartografie abia se inventează, ajută la înţelegerea unei realităţi de care riscăm să fim doar trăiţi. Păstrând de la început şi până la final o modestie ce-i permite să avanseze teorii îndrăzneţe pentru că nu le declară finale şi nici măcar corecte sau adevărate, Bernard Miège ne invită, precum Wittgenstein invita la aruncarea scării, să nu-i considerăm modelele idei imuabile ale vreunui cer platonic: „Modelele comunicaţionale trebuie deci privite ca un element ajutător al analizei şi nu ca un cadru fixat o dată pentru totdeauna, după care nu ar mai rămâne altceva de făcut decât să i se caute «aplicaţiile»” (p. 185).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu