Virusul, codul şi pornografia

Kant şi Freud au găsit că marea cultură se creează printr-o sublimă sublimare. Marea artă este sublimă pentru că nu poate fi prinsă în concepte, transcende mediocritatea de zi cu zi. Şi, pentru a ajunge la ea, are loc procesul de sublimare prin care impulsurile/instictele vitale sunt refulate şi sublimate. În lipsa sublimării, spune Freud, apar comportamentele patologice. Ceea ce nu au observat cei doi este procesul, omniprezent astăzi, de neg-sublimare (după neg-entropia din fizică; a nu se confunda cu anti-sublimarea) şi produsul său, maneaua. Genul proxim al manelei este pornografia, produs incultural mult mai larg răspândit pe mapamond.

***

Acum câţiva ani citeam un articol de Umberto Eco care mi s-a parut extrem de hilar: “Cum să recunoaştem un film porno”. Oricât de neiniţiat ar putea fi cineva, tot ar recunoaşte un film porno. Aşa credeam până de curând, când am fost bombardat de cateva producţii „culturale”, care, dacă nu se conformau definiţiei pe care eu o dădeam pornografiei, în schimb satisfăceau pe deplin condiţiile impuse de Eco. Adică, acţiunea filmului, cum ar fi aşteptarea unui tramvai, elementele de decor sau anumite cadre sunt suprasaturat evidenţiate. Asta pentru că filmul nu transmite nimic dar trebuie să arate totuşi ceva. Cele două ore ale unui film trebuie umplute cu ceva: reluări din diferite poziţii, mişcare încetinită şi, întâi de toate, zoom-area anumitor scene. Filmele la care mă refer aici sunt „Patimile lui Christos” şi „Codul lui da Vinci”, ambele fără nici o valoare estetică, create în cel mai pur stil holywoodian. Primul, un „film de bătaie” á la Rocky, al doilea, un jalnic film poliţist. De fapt, aceste filme nu sunt excepţii de la vreo regulă, ci consecinţele unei vechi dezbateri teologice, cea dintre iconoduli şi iconoclaşti. La al Şaptelea Sinod Ecumenic, Niceea 787, se statuează venerarea imaginilor sfinte. Dar nu numai icoanele au beneficiat de acest sinod, ci întrega artă reprezentativă. Consecinţa postmodernă a artei reprezentative este pornografia, adică arătarea totală: nimic nu mai este ascuns. Ca urmare, una din ultimele imagini din „Patimile lui Christos” este o imagine erotică după toate standardele: un corp gol de bărbat care se ridică din poziţia şezând, filmat din profil. Asta ar fi cireaşa de pe tortul pe care ni l-a oferit Mel Gibson, în care scenele de tortură sunt filmate cu o insistenţă pornografică. Până la a arăta virilitatea întemeietorului creştinismului, povestită de altfel de către Dan Brown, nu mai este decât un pas. Sau un nou sezon holywoodian. Aceeaşi senzaţie de pornografie o trezeşte şi „Codul lui da Vinci”, atât cartea cât şi filmul, prin faptul că este suprasaturat de clişee şi locuri comune, iar acţiunea poliţistă, brodată pe lângă acest deluviu de simboluri care nu mai simbolizează nimic, nu satisface nici măcar standardele romanelor de duzină. Cele două părţi ale Codului, cea poliţistă şi legenda Gralului, se potrivesc perfect unui bun banc despre G.W. Bush, în care medicul îi spune: „Your brain has two parts: a Left one and a Right one. In the Left one, there is nothing right, and in the Right one, there is nothing left”.

Dar similitudinile dintre cele două producţii nu se opresc aici. Al doilea element pe care îşi bazează popularitatea este cel religios. Se prea poate ca acesta să fie modul în care religiozitatea contemporană să îşi facă simţită prezenţa: suprasaturarea şi jocul liber cu vechi simboluri. Şi într-adevăr, „Codul” şi „Patimile” ar fi religioase, dacă nu ar aparţine contemporaneităţii. Pentru cei care încă nu au deprins citirea ironică a textelor postmoderne, „Codul” este o erezie, iar „Patimile” o capodoperă a creştinătăţii. Ele par a pune la încercare credinţa, dar în fapt nu au nici o legătură cu aceasta. Decât poate aceea că Biserica a devenit agent publicitar pentru producţiile pornografice ale Sfintei Păduri (Holy Wood). Nu credinţa este cea interogată aici, ci situarea actuală a simbolului religios, un produs vandabil al societăţii consumeriste. Atât „Codul” cât şi „Patimile” ţin de o modă (in-)culturală, manelismul; sunt filme de sezon care se adresează structurilor imaginarului colectiv contemporan, erodându-le pe acestea. Nu se pun întrebări şi nici nu se oferă răspunsuri. Nimic nou nu transpare prin îngrămădirea de simboluri creştine sau exhaustivitatea modurilor romane de tortură din primul secol al erei noastre. Creştinismul, în acest caz, este doar structura de putere care contribuie la distribuirea în masă a acestor producţii. El se află în aceeaşi poziţie cu Windows-ul care, prin poziţia de monopol al pieţei sistemelor de operare, este principalul vehicul al virusurilor informatice.

Şi, într-adevăr, „Codul” şi „Patimile” acţionează ca un anumit soi de viruşi: aceia care reduplică o informaţie inutilă până la umplerea hard-ului. În acest caz, „Codul” are de departe întâietate. Nu doar a umplut librăriile şi cinematografele, dar a dat naştere la cele mai bizare versiuni ale sale. De la „Gay Vinci Code”, orientarea sexuală a lui Leonardo fiind un picuţ incertă, şi până la interpretări ale interpretărilor simbolurilor din carte, care oricum nu mai aveau nevoie de interpretare. Este adevărat însă că virusurile nu sunt neaparat ceva rău. Ele pot evidenţia erori de sistem, pe care este bine să le corectăm. Sau pot elimina direct astfel de erori de sistem, cum s-a întâmplat cu binevenitul virus antimanele care ştergea toate fişierele audio ce conţineau în titlu numele corifeilor manelelor româneşti. Eu încă nu am găsit partea bună a virusurilor „Codul” şi „Patimile”, dar poate că există. De exemplu, popularizarea operelor lui da Vinci, nu că acestea ar fi avut nevoie de publicitate. Sau, pentru a duce teoria conspiraţiei până la capăt, aşa cum ne sugerează romanul lui Dan Brown, ne putem gândi că există viruşi creaţi de companiile de antiviruşi pentru a-şi vinde mai bine produsele. Şi în acest caz, „Codul” probabil că a fost comandat de Biserică pentru a-şi vinde mai bine indulgenţele credincioşilor care au călcat strâmb şi au vizionat „blestematul” de „Cod”. Ori, chiar Brown o fi fost plătit pentru roman de Opus Dei cu celebra valiză cu obligaţiuni ale Vaticanului despre care se vorbeşte în carte. Căci, la urma urmei, existenţa acestei divizii a Bisericii Catolice, Opus Dei, a fost singurul element pe care nu îl cunoştea toată lumea înainte de a fi citit cartea.

Şi, în final, o ultimă întrebare: Dar cu Leonardo ce-aţi avut?