Conștiința după Wittgenstein

Originea sinelui interior:

Platon: sufletul nu este un inteligibil, o Idee, pentru că admite schimbarea; nu este nici sensibil, dar este etern, asemănător inteligibilelor, legat de lumea sensibilă și vrea să se întoarcă în lumea inteligibilă.

Plotin: lumea inteligibilă devine mintea lui Dumnezeu; Ideile sunt în Mintea Divină, o sferă în al cărui centru este Unul; Sufletul o sferă exterioară concentrică sferei Minții Divine; sufletele individuale sunt ferestre către exterior ale Sufletului uitându-se către „lumea exterioară”, sensibilă; întoarcerea către interior face ca sufletele să vadă Ideile, Mintea lui Dumnezeu.

Augustin: inventatorul sinelui interior – inner self; Augustin nu poate prelua imaginea plotiniană pentru că în acest caz sufletul ar fi parte a lui Dumnezeu și nu ar exista indivizi și răspundere individuală (a te întoarce spre interior ar însemna a contempla Mintea lui Dumnezeu); sufletul este o lume interioară privată, un palat compus din memorii, iluminat de lumina divină.

John Locke: lumea interioară este o 'cameră obscură', privată, teatru intern compus din idei.

Descartes este cel ce introduce conștiința ca privire ce scrutează cutia neagră, interioară și privată, care este mintea. Peter Hacker: „Cu conștiința este o poveste curioasă. Grecii și romanii nu au avut un termen pentru conștiință, deși au ridicat probleme asemănătoare cu unele din problemele pe care Descartes și succesorii săi le-au ridicat. Descartes a introdus cuvântul în latină în 1641 folosind 'conscius', într-un sens diferit de utilizarea medievală. Pentru medievali 'conscius' însemna pur și simplu cunoștințe împărtășite, a fi la curent cu informația. Atunci când Descartes introduce noțiunea de conștiință, se referă la faptul că știu cum stau lucrurile cu mine mental, în interior sau în mintea mea. Utilizarea obișnuită a cuvântului în limba engleză începe un pic mai devreme - 1603 este prima apariție înregistrată - și se dezvoltă rapid într-un instrument util, chiar dacă specializat, a vocabularului cognitiv. Este utilizat drept unul dintre verbele cognitive care desemnează receptivitatea cognitivă – ca a-și da seama, a înțelege, a observa. Conștiința perceptuală, de exemplu, se referă la a avea atenția atrasă și menținută de ceea ce este perceput. De aceea nimeni nu poate să devină în mod voluntar sau intențional conștient de ceva – pentru că a deveni conștient de ceva nu este în general un act, cu atât mai puțin un act voluntar. ... Utilizarea filosofică a trecut de la o catastrofă intelectuală la alta.” (Peter Hacker, 2010, http://www.philosophypress.co.uk/?p=1583 )

În perioada Tractatusului Wittgenstein adoptă un solipsism transcendental schopenhauerian. Conștiința este limita lumii și a limbajului dar nu sub forma unui sine/subiect unitar ci ca șir de episoade mentale. Conștiința nu poate fi obiectul nici unei experiențe și nu poate fi inferată din conținutul experiențelor. În Tractatus conștiința este identificată cu eul și cu viața, iar viața este identificată cu lumea/realitatea. Unitatea aperceptivă este analoagă unității câmpului vizual. Conștiința este raza care luminează episoadele mentale private. (TLP 6.3-6.4)

Această viziune este contrazisă de Investigații:

Argumentul limbajului privat afirmă că nu are sens să vorbim despre fapte mentale private. Nu există un conținut intern privat pentru că noi înșine nu ne-am putea împărtăși acest conținut. (Ex.: am experiența privată „blabuca”. Dacă presupunem că e absolut privată atunci nu voi fi capabil să o recunosc când mi se va întâmpla iar și nici nu voi fi capabil să mi-o reamintesc – nu am criterii pentru „blabuca”. Dacă o descriu în limbajul natural și stabilesc criterii de identificare atunci „blabuca” nu mai este privată, ci un nume pentru o descriere accesibilă public)

Argumentul împotriva introspecției: „Eu sunt conștient” este doar un mod de a raporta că văd, aud, simt, etc. Nu există o experiență a conștienței. „Eu am experiența faptului de a fi conștient” are aceeași semnificație cu „Eu am o experiență”. Conștiința e un joc de limbaj care se aplică oamenilor și nu pietrelor. (PI §§ 416-420)

Problema conștiinței nu se rezolvă prin introspecție, prin a fi atent/a privi conștiința (atenție și privire fără conținut) ci prin analiza jocurilor de limbaj în care apare „conștiința”.

Ca urmare, conștiința nu este un fenomen (stare sau proces intern). Nu există o lume fizică și o lume a conștiinței ci doar o diferență categorială în limbaj între ființele care percep și reacționează la mediu și cele care nu fac acest lucru. „Ființele umane au conștiință” este o propoziție gramaticală (nu se bazează pe fapte, nu există justificări pro sau contra ei). (PI §§ 281-284)

Relația dintre conștiință și creier: Orice proces conștient poate fi relatat ca proces neuronal, ca proces al trupului fără a lua în calcul procesele neuronale sau pur și simplu ca descriere la persoana întâi. Toate acestea sunt descrieri diferite dar echivalente care nu aduc nimic nou descrierii filosofice.

Daniel D. Hutto – Wittgenstein and the End of Philosophy, 2003, cap. Without Explanation, pp. 128-173

Wittgenstein încearcă să demistifice conștiința (dar nu în sensul lui Dennet de reducere a ei la explicații 'științifice'). În filosofia analitică problema conștiinței are 2 opțiuni: dualismul (dualismul substanțelor sau dualismul proprietăților) sau materialismul. Dennet: problema este folosirea metaforelor de teatru (mental) intern, sinele care îl supravegheză și obiecte ale conștiinței. Wittgenstein: problema este că limbajul referitor la conștiință este greșit considerat ca fiind referențial. 'Mintea' nu se referă la vreun fel de entitate așa cum stările de conștiință nu sunt 'obiecte' speciale.

Dennet propune ca prim pas în analizarea conștiinței o heterofenomenologie care să identifice strict conștiința cu descrierea la persoana I a stărilor de conștiință (această descriere va fi considerată o lume ficțională, la fel de adevărată precum Sherlock Holmes). 'Textul heterofenomenologic' obținut (conștiința) trebuie explicat într-un mod naturalistic prin sub-sistemele subiacente care produc astfel de texte (mașini virtuale Joyceene) împreună cu explicația ontogenetică a formării acestor sisteme. (Copiii și animale, neputând produce astfel de texte, nu pot fi conștienți.)

Wittgenstein consideră că dările de seamă privind 'stările de conștiință' sunt expresive. ('I am in pain' este expresie a durerii și nu descriere a unei stări.) Ele nu sunt referențiale, ca pentru Dennet, unde referința este ficțională. Wittgenstein demistifică conștiința nu prin eliminarea ei ci printr-un nou mod de a analiza natura limbajului psihologic.

Paul Johnson – Wittgenstein. Rethinking the Inner, 1993, cap. „The Mind, the Brain and the Soul”, pp. 202-233

Cerința de a explica conștiința este greșită pentru că limbajul este format din practici, gesturi și expresii care nu pot fi parafrazate. Avem tendința de a prezenta Interiorul (the Inner) fie ca un lucru (substanță mentală), fie drept nimic (o metaforă reductibilă la comportament). Wittgenstein afirmă că Interiorul este un tip de concept radical diferit.

Analogia dintre vedere și conștiință: putem descrie experiențele vizuale dar nu vederea. A vedea este posesia unei tehnici speciale pe care orbii nu o au. Conștiința este posesia unei tehnici speciale pe care un automaton nu o are. Nu putem explica conștiința în termeni mecanici așa cum nu putem explica vederea unui orb. (a scrie după dictare poate fi explicat doar cuiva care deja știe; dacă în timpul dictării spun „șterge ultimul cuvânt”, cel ce a învățat din descriere ce este dictarea va transcrie și aceste cuvinte; nu există diferență între 'limbajul' și 'metalimbajul' dictării sau doar cel ce este familiarizat cu dictarea sesizează diferența; pentru a dicta unei mașini trebuie să am un supersimbol, care nu aparține nici 'limbajului' nici 'metalimbajului', care să facă alternarea; greșeala survine când modul de operare a mașinii este transferat în explicarea conștiinței). Imposibilitatea de a descrie vederea nu vine din faptul că este inefabilă sau că este un tip special de experiență ci din faptul că nu este o experiență. Conceptele psihologice sunt utilizate în interacțiunile dintre oameni și nu sunt definibile în afara acestui context.

Intențiile nu pot fi reduse la descrieri neurologice și orice descoperire din neuro-științe nu va adăuga nimic la rolul proceselor conștiente în viața noastră. Intenția de a vizita un prieten poate fi explicată prin dorința de a-l vedea, prin faptul că sunteți buni prieteni, prin dorința de a discuta despre noua slujbă, prin faptul că nu ai altceva mai bun de făcut, etc., dar descrierea neurologică a intenției nu ar putea cuprinde aceste motive și multe altele. Greșeala constă identificarea dintre o stare a creierului și conceptul psihologic asociat și nevoia de a da o explicație cauzală conceptului psihologic. Când cineva ghicește ce oră este fără a se uita la ceas nu trebuie să afirmăm că există un ceas interior pe care îl consultăm ci pur și simplu, ca ființe înconjurate de ceasuri, ne-am dezvoltat abilitatea de a ghici timpul. Procesele neuro-chimice implicate nu vor explica abilitatea ci doar vor oferi o descriere diferită (în alt joc de limbaj).

Cubul Necker



181 “But this surely isn’t seeing!” – “But this surely is seeing!” – It must be possible to give both remarks a conceptual justification.

182. But this surely is seeing! In what way is it seeing?

183. “The phenomenon is at first surprising, but a physiological explanation of it will certainly be found.” – Our problem is not a causal but a conceptual one. (Wittgenstein, Investigații, Partea a II-a, secțiunea xi )


Cubul Necker este un bun exemplu pentru a analiza conștiința prin analogie cu vederea. Richard Eldridge (Wittgenstein on Aspect-Seeing, the Nature of Discursive Consciousness, and the Experience of Agency, în William Day, Seeing Wittgenstein Anew, 2010, pp. 162-182) afirmă că doar ființele umane par capabile de a vedea ceva ca ceva sau ca altceva, sub un concept sau altul. A vedea un aspect (Wittgenstein – Investigații, partea a II-a, secțiunea xi), nu este 'parte a percepției', 'nu aparține percepției', pare a fi jumătate experiență vizuală și jumătate gândire. Cubul nu este un 'obiect în mintea mea'.

Când văd o față și apoi văd că seamănă cu cineva, nimic din vederea mea nu s-a schimbat, văd exact același lucru, și totuși văd altceva.

Când vedem 'roșu' nu vedem fizic o lungime de undă și mental o qualia privată. Ca și în cazul Necker sau a iepurelui-rață avem o experiență directă și imediată a unuia din aspecte. (împotriva dualismului și a argumentului spectrului inversat). În cazul vederii aspectelor nu este vorba de o interpretare ci de vedere imediată.

Înțelesul a ceva este, în general, modul de utilizare a acelui ceva (Meaning is use). În cazul survenirii unui aspect, a înțelegerii într-o clipă (A! Acum am înțeles! știu să continui!), înțelesul este mai mult decât utilizarea. (împotriva reducționismului și behaviourismului). Neurologia poate să descrie procesele asociate survenirii unui aspect dar nu să le explice.

În cazul în care cuiva i se spune să vadă și un alt aspect al cubului, acesta are o experiență vizuală actuală, este conștient în mod actual de un aspect, și în același timp încearcă să vadă diferit, are o intenție conștientă actuală referitoare la conținutul experienței sale. Dar, două aspecte ale cubului nu pot fi văzute în același timp. Vederea aspectului și intenția de a vedea alt aspect, cele două fluxuri de conștiință, aparțin aceluiași nivel de conștiință. Nu există un limbaj și un metalimbaj. (Fenomene asemănătoare: hipnoza – pacientul, în urma hipnozei, afirmă că a avut și nu a avut durerea; visul lucid – persoana visează și în același timp este conștientă că visează; scanările creierului confirmă în ambele cazuri cele două mărturii contradictorii).