Virusul, codul şi pornografia

Kant şi Freud au găsit că marea cultură se creează printr-o sublimă sublimare. Marea artă este sublimă pentru că nu poate fi prinsă în concepte, transcende mediocritatea de zi cu zi. Şi, pentru a ajunge la ea, are loc procesul de sublimare prin care impulsurile/instictele vitale sunt refulate şi sublimate. În lipsa sublimării, spune Freud, apar comportamentele patologice. Ceea ce nu au observat cei doi este procesul, omniprezent astăzi, de neg-sublimare (după neg-entropia din fizică; a nu se confunda cu anti-sublimarea) şi produsul său, maneaua. Genul proxim al manelei este pornografia, produs incultural mult mai larg răspândit pe mapamond.

***

Acum câţiva ani citeam un articol de Umberto Eco care mi s-a parut extrem de hilar: “Cum să recunoaştem un film porno”. Oricât de neiniţiat ar putea fi cineva, tot ar recunoaşte un film porno. Aşa credeam până de curând, când am fost bombardat de cateva producţii „culturale”, care, dacă nu se conformau definiţiei pe care eu o dădeam pornografiei, în schimb satisfăceau pe deplin condiţiile impuse de Eco. Adică, acţiunea filmului, cum ar fi aşteptarea unui tramvai, elementele de decor sau anumite cadre sunt suprasaturat evidenţiate. Asta pentru că filmul nu transmite nimic dar trebuie să arate totuşi ceva. Cele două ore ale unui film trebuie umplute cu ceva: reluări din diferite poziţii, mişcare încetinită şi, întâi de toate, zoom-area anumitor scene. Filmele la care mă refer aici sunt „Patimile lui Christos” şi „Codul lui da Vinci”, ambele fără nici o valoare estetică, create în cel mai pur stil holywoodian. Primul, un „film de bătaie” á la Rocky, al doilea, un jalnic film poliţist. De fapt, aceste filme nu sunt excepţii de la vreo regulă, ci consecinţele unei vechi dezbateri teologice, cea dintre iconoduli şi iconoclaşti. La al Şaptelea Sinod Ecumenic, Niceea 787, se statuează venerarea imaginilor sfinte. Dar nu numai icoanele au beneficiat de acest sinod, ci întrega artă reprezentativă. Consecinţa postmodernă a artei reprezentative este pornografia, adică arătarea totală: nimic nu mai este ascuns. Ca urmare, una din ultimele imagini din „Patimile lui Christos” este o imagine erotică după toate standardele: un corp gol de bărbat care se ridică din poziţia şezând, filmat din profil. Asta ar fi cireaşa de pe tortul pe care ni l-a oferit Mel Gibson, în care scenele de tortură sunt filmate cu o insistenţă pornografică. Până la a arăta virilitatea întemeietorului creştinismului, povestită de altfel de către Dan Brown, nu mai este decât un pas. Sau un nou sezon holywoodian. Aceeaşi senzaţie de pornografie o trezeşte şi „Codul lui da Vinci”, atât cartea cât şi filmul, prin faptul că este suprasaturat de clişee şi locuri comune, iar acţiunea poliţistă, brodată pe lângă acest deluviu de simboluri care nu mai simbolizează nimic, nu satisface nici măcar standardele romanelor de duzină. Cele două părţi ale Codului, cea poliţistă şi legenda Gralului, se potrivesc perfect unui bun banc despre G.W. Bush, în care medicul îi spune: „Your brain has two parts: a Left one and a Right one. In the Left one, there is nothing right, and in the Right one, there is nothing left”.

Dar similitudinile dintre cele două producţii nu se opresc aici. Al doilea element pe care îşi bazează popularitatea este cel religios. Se prea poate ca acesta să fie modul în care religiozitatea contemporană să îşi facă simţită prezenţa: suprasaturarea şi jocul liber cu vechi simboluri. Şi într-adevăr, „Codul” şi „Patimile” ar fi religioase, dacă nu ar aparţine contemporaneităţii. Pentru cei care încă nu au deprins citirea ironică a textelor postmoderne, „Codul” este o erezie, iar „Patimile” o capodoperă a creştinătăţii. Ele par a pune la încercare credinţa, dar în fapt nu au nici o legătură cu aceasta. Decât poate aceea că Biserica a devenit agent publicitar pentru producţiile pornografice ale Sfintei Păduri (Holy Wood). Nu credinţa este cea interogată aici, ci situarea actuală a simbolului religios, un produs vandabil al societăţii consumeriste. Atât „Codul” cât şi „Patimile” ţin de o modă (in-)culturală, manelismul; sunt filme de sezon care se adresează structurilor imaginarului colectiv contemporan, erodându-le pe acestea. Nu se pun întrebări şi nici nu se oferă răspunsuri. Nimic nou nu transpare prin îngrămădirea de simboluri creştine sau exhaustivitatea modurilor romane de tortură din primul secol al erei noastre. Creştinismul, în acest caz, este doar structura de putere care contribuie la distribuirea în masă a acestor producţii. El se află în aceeaşi poziţie cu Windows-ul care, prin poziţia de monopol al pieţei sistemelor de operare, este principalul vehicul al virusurilor informatice.

Şi, într-adevăr, „Codul” şi „Patimile” acţionează ca un anumit soi de viruşi: aceia care reduplică o informaţie inutilă până la umplerea hard-ului. În acest caz, „Codul” are de departe întâietate. Nu doar a umplut librăriile şi cinematografele, dar a dat naştere la cele mai bizare versiuni ale sale. De la „Gay Vinci Code”, orientarea sexuală a lui Leonardo fiind un picuţ incertă, şi până la interpretări ale interpretărilor simbolurilor din carte, care oricum nu mai aveau nevoie de interpretare. Este adevărat însă că virusurile nu sunt neaparat ceva rău. Ele pot evidenţia erori de sistem, pe care este bine să le corectăm. Sau pot elimina direct astfel de erori de sistem, cum s-a întâmplat cu binevenitul virus antimanele care ştergea toate fişierele audio ce conţineau în titlu numele corifeilor manelelor româneşti. Eu încă nu am găsit partea bună a virusurilor „Codul” şi „Patimile”, dar poate că există. De exemplu, popularizarea operelor lui da Vinci, nu că acestea ar fi avut nevoie de publicitate. Sau, pentru a duce teoria conspiraţiei până la capăt, aşa cum ne sugerează romanul lui Dan Brown, ne putem gândi că există viruşi creaţi de companiile de antiviruşi pentru a-şi vinde mai bine produsele. Şi în acest caz, „Codul” probabil că a fost comandat de Biserică pentru a-şi vinde mai bine indulgenţele credincioşilor care au călcat strâmb şi au vizionat „blestematul” de „Cod”. Ori, chiar Brown o fi fost plătit pentru roman de Opus Dei cu celebra valiză cu obligaţiuni ale Vaticanului despre care se vorbeşte în carte. Căci, la urma urmei, existenţa acestei divizii a Bisericii Catolice, Opus Dei, a fost singurul element pe care nu îl cunoştea toată lumea înainte de a fi citit cartea.

Şi, în final, o ultimă întrebare: Dar cu Leonardo ce-aţi avut?

Manole şi masoneria

Masoneria este o societate bazată pe secret. Dacă pentru masoneria de astăzi secretul este că nu mai există nici un secret, altfel stăteau lucrurile pe vremea întâilor masoni ai României, printre care şi arhicunoscutul meşter Manole. O altă diferenţă este că Manole era mason în sensul etimologic de zidar pe când actualii sunt masoni în sensul de membri ai unei societăţi secrete. Dar de ce şi-ar face constructorii societăţi secrete? Ca să câştige licitaţii măsluite? Ar putea fi şi asta dar nu. Să vedem ce zice legenda!

Din câte ne dăm seama din baladă, Manole era un constructor liber, franc-mason, care se angajează să construiască o mănăstire pentru Negru-Vodă. Dar a construi o mănăstire nu e la fel de uşor ca a construi o casă. Presupune cunoaşterea câtorva elemente de arhitectură, de exemplu cheia de boltă, ca nu cumva să îi cadă mănăstirea în cap. Ceea ce i se şi întâmplă de câteva ori:
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A tria zi iar,
A patra zi iar
Lucra în zadar!

Şi iată că Manole descoperă secretul cheii de boltă!... Probabil îl fură de la constructorii din Vest sau pur şi simplu era un geniu în construcţii. Dar tot atunci îşi dă seama că un astfel de secret trebuie păstrat cu sfinţenie şi transmis doar în mod ezoteric. De aceea Manole se şi apucă să înfiinţeze prima lojă masonică care să păstreze secretul şi să cimenteze prima asociaţie profesională:
Deci dacă vroiţi
Ca să isprăviţi
Sfânta monastire
Pentru pomenire,
Noi să ne-apucăm
Cu toţi să giurăm
Şi să ne legăm
Taina s-o păstrăm.

Având acest măreţ secret Manole poate să construiască:
cea monastire,
Falnică zidire,
Monastire naltă,
Cum n-a mai fost altă.
Şi bineînţeles el zideşte în mănăstire acest nemaipomenit secret care îi era drag precum o iubită.

Cunoaşterea secretelor masonice îi încredinţează pe zidari că vor putea oricând să-şi îmbunătăţească tehnica şi să construiască şi alte minunăţii arhitectonice:
Află că noi ştim
Oricând să zidim
Altă monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Şi mult mai frumoasă!

Dar masoneria română este sortită pierii pentru că Negru-Vodă nu doreşte ca aceşti masoni liberi să construiască şi pentru alţii minunatele catedrale.

Masonii sunt ucişi şi iată cum nu luptele cu turcii ne împiedică să avem catedrale, ci simpla invidie a unui domnitor. De asemenea, Negru-Vodă prin gestul său distruge şi înfiinţarea primului învăţământ tehnic din România şi ne privează de cunoştinţele matematice şi tehnice atât de necesare apariţiei modernităţii.

De ce urâm femeile?

Parafrazându-l pe Nietzsche: „Prietenii mei şi prietenele mele, nu urâţi şi voi câteodată atât de mult femeile încât să o pălmuiţi pe prima care vă iese în cale, şi vă abţineţi doar de teamă să nu considere acest gest ca adresându-i-se personal?” Nietzsche, de fapt, foloseşte în Zarathustra metafora biciului: „Te duci la femei? Nu uita biciul!” Şi pune aceste cuvinte pe buzele unei femei...
Dar lăsîndu-l pe blândul – în realitate – Nietzsche cu metaforele şi aforismele lui... Ce bărbat, care află că iubita lui se culcă cu altul chiar în momentul în care o iubea cel mai mult, şi ce femeie, care e înşelată în momentul în care visele ei romantice erau la apogeu, nu declară, cu o certitudine pe care cogitoul cartezian nu a atins-o niciodată, că „Toate femeile sunt curve!” Şi ar striga acest lucru fiecărei femei pe care o întâlneşte... Aici trebuie să menţionez că bărbatul implicat (seducătorul sau sedusul) poartă o vină mult mai mică. Circumstanţa lui atenuantă este lipsa unei conştiinţe sentimentale. În astfel de împrejurări, se zice, bărbaţii, pentru a mă exprima aseptic, gândesc cu biologicul.
Bineînţeles nu vorbesc aici de slinosul misoginism lipsit de vlagă, de uri academice şi muzeale ale unor teorii frustrate, ci de uri reale, inscripţionate cultural sau genetic în amalgamul de stări afective. Ce ginere nu are pusee de ură la adresa soacrei? Ce soacră nu e scoasă din sărite de noră? Motivul este puterea comunicaţională pe care mama o are asupra fiicei şi soţia asupra soţului. Bătrânul Marx are, poate, iarăşi, dreptate. Lupta pentru capital ne face să îi urâm pe cei care îl deţin. Iar secretul relaţiei se află la soacră în cazul ginerelui şi la noră în cazul soacrei. Nora este cauza pentru care „băieţelul mamei” se schimbă. Din cauza soacrei „docila soţie” devine o scorpie. „Şi cum se poate îmblînzi o scorpie?” Această întrebare l-a făcut pe Freud să urască femeile. Căci dacă a reuşit să îi înţeleagă – şi să îi îmblînzească – pe nevrotici, pe psihotici şi pe perverşi, el nu a reuşit să înţeleagă femeia.
Ura faţă de femei este, cred că pe nedrept, atribuită doar bărbatului. Ca bărbat, de exemplu, urăşti femeile pentru că au fost cu alţii înaintea ta şi vor fi cu alţii după tine; urăşti femeile pe care ţi le-ai dorit şi nu le-ai avut; urăşti femeile pentru că sunt conservatoare şi nu adoptă amorul liber când nu sunt iubitele tale; urăşti femeile pentru că sunt prea libertine atunci când consideri că ar trebui să îţi aparţină trup şi suflet; urăşti femeile pentru că nu acceptă sexul în trei cu încă o femeie; urăşti femeile pentru că fantasmează la sexul în trei cu încă un bărbat; urăşti femeile pentru că nu le poţi înţelege; ... Dar acestea sunt doar motive periferice, masculine, părtinitoare. De fapt urâm femeile pentru că structura limbajului nostru, structura afectivităţii este astfel realizată încât ne face să urâm femeile.
Să revenim la ... femeile noastre. Cine suntem noi, cei ce le urâm, şi cine sunt ele, cele care beneficiază de ura noastră? Să urăşti sau să iubeşti femeia ca gen este doar o figură retorică, o idealizare puberă sau misogin-filosofică, care duce doar la anomalii lingvistice de genul celor pe care Plutarh i le atribuie lui Cezar: „Iubesc trădarea dar îl urăsc pe trădător”. În concluzie, „noi” nu suntem bărbaţii în genere, ci fiecare dintre noi, individual sau în grup, bărbat sau femeie, roşu sau galben, african sau australian, etc., etc. Iar femeile nu sunt toate purtătoarele a doi cromozomi X, în viaţă, moarte sau nenăscute încă, ci femeile pe care le cunoaştem, bune sau rele, grase sau slabe, urâte sau frumoase, blonde sau brunete, etc., etc. ... Şi, pentru că toate acestea trebuiau sa poarte un nume, un singur nume, li s-a spus femeie. Femeia „în genere” pe care o urâm când vine vremea de urât. Şi o urâm cu patos nu pentru că am şti ce este ura sau femeia ci pentru că femeia deţine copyrightul sentimentelor, doar ea poate urî cu adevărat, fără a-şi raţionaliza sentimentele, fără a se gândi, precum un bărbat, că cel ce i-a ucis copilul în război poate avea şi el motivele lui.

Cum să devii pensionar

Ca orice om normal, fără fobii, manii şi alte ii, şi eu mi-am dorit să ajung împăratul lumii. Probabil din cauza grandomaniei, arahnofobiei, hemofiliei, antropofagiei, mitomaniei, mizantropiei, homofobiei, misoginiei, misandriei, fobomaniei, maniofobiei, gastronomiei, fotografiei, vulvofagiei, falocentrismului, socialismului, capitalismului, canibalismului şi a altor multe stări patologice sau gramofonice de care sufăr eu şi alte vreo şase şi ceva miliarde de animale bipede, fără pene şi cu unghii late. Şi pentru că voinţa de putere trebuie să aibă un început, am pornit pe drumul anevoios al cuceririi lumii de la simple constatări zilnice creându-mi modelele de viaţă. Puterea cea mai mare părea să o deţină bunicul. Avea o viaţă liniştită, toată lumea de la zarzavagioaică până la frizer îl cunoştea şi se purta respectuos cu el. Munca lui de fiecare zi era mult mai tihntă şi mai uşoară decât infernala viaţă de preşcolar, cu orele fixe de culcare, cu interdicţia de a face în pantaloni, cu zmeii de care trebuia să mă speri, cu mâncatu' tot din farfurie, cu pisica pe care nu aveam voie să o trag de coadă ca să miaune, cu maşinuţa care nu făcea nino-nino exact ca salvarea, şi Doamne!, câte alte neajunsuri şi greutăţi. Pe când bunicu, stătea acasă şi, o dată pe lună, un nene soios şi beţiv care avea o fetiţă - mai mare dragul s-o tragi de codiţe - venea şi îi dădea o groază de bani. Atâţia bani cât avea împăratul verde care stătea peste mări şi ţări şi avea trei fete frumoase de măritat cu Feţi-Frumoşi care să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţe, exact ca bunicu cu pensia lui. Din păcate bunicu nu ştia cum să folosească banii. De exemplu cumpăra crenvurşti şi cartofi, îi dădea frizerului cu ochii bulbucaţi care mă chinuia cu o maşină infernală, îi dădea pe hârtii cu poze alb-negru (foarte urâte, cu oameni necunoscuţi cu excepţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu) (măcar de ar fi fost colorate pozele). Şi avea bunicu straniu obicei să se uite toată dimineaţa la hârtiile alea (în loc să îmi spună mie poveşti) şi apoi se ducea şi îi spunea bunicii câte în lună şi în stele, lucruri pe care cică le-a aflat uitându-se la pozele alea. Nici măcar nu erau desene animate unde se întâmplă păţanii sau reviste cu Pif şi Hercule unde mâţa e mai deşteaptă ca căţelu'. Deşi eu nu cred asta. Că pisica noastră e proastă şi stă toată ziua pe sobă. Dar revenind la bunicu şi obiceiurile lui proaste. Când era o zi mai deosebită ca 23 August, când tovarăşul Nicolae Ceauşescu i-a bătut pe turci şi pe nemţi de le-a sunat apa în cap, sau de ziua lu' bunica, când venea Oana şi o plimbam călare prin toată casa (Oana e nepoata lu' tanti Ludmila), bunicu se ducea şi dădea banii pe bere, o apă amară cu bulbuci pe care şi el şi bunica o beau cu multă plăcere de parcă era Brifcor. Dar mie nu-mi plăcea deloc. Şi majoritatea banilor bunicu îi dădea pe lucruri inutile. Aşa că m-am hotărât să devin pensionar şi să trăiesc şi eu ca împăratul verde care avea trei fete frumoase de măritat. Aş fi vrut eu să mă însor cu una din fetele împăratului verde dar bunicu mi-a spus că nu se poate că s-au măritat deja cu Feţi-Frumoşi. Asta am înţeles mai greu: dacă fetele sunt frumoase şi de măritat, de ce nu pot să mă mărit şi eu cu ele? Nici cu tanti dentista nu aveam voi să mă însor că cică avea un soţ. Dar mie mi-ar fi plăcut că îmi dădea ciocolată de fiecare dată când ne întâlneam cu ea şi mirosea şi foarte frumos. Tot aşa m-a mai supărat bunicu într-o zi când l-am întrebat de ce nu are şi el copii. Că mi-ar fi plăcut să mă joc cu copiii bunicului. Iar el mi-a răspuns că tata este copilul lui, de parcă tata ar fi copil. Şi dacă bunicu ar fi tată, cum ar mai putea el să fie bunic? Şi dacă tata ar fi copil, atunci nu ar putea să aibă copii şi să fie tată. Şi a mai zis şi că mama e copilul lui bunica cealaltă, care ştiu sigur că nu are copii că are părul alb, si numai bunicile au părul alb nu şi mamele.
Dar să revenim la pensia mea. Am aflat că e destul de greu să ajungi pensionar. Întâi de toate trebuie să îţi faci părul alb. Asta cred că se poate rezolva că şi mama s-a colorat odată roşcat. După aceea trebuie să îţi găseşti un nepot. La început am crezut că este destul de uşor şi mi-am întrebat toţi colegii de grădiniţă dacă nu vor să fie nepoţii mei. Mai puţin pe Andreea şi pe Laura care erau foarte frumoase şi voiam să mă însor cu ele nu să îmi fie nepoate. Dar nimeni nu a acceptat. O să o rog pe bunica să îmi dea un nepot că ea are patru şi nu îi trebuie atât de mulţi, căci oricum se plânge toată ziua că nepoţii sunt obraznici şi îi fac capul calendar. Să zicem că am rezolvat şi cu nepoţii dar cel mai greu o să îmi fie acum să îl conving pe bunicul că ştiu să citesc poveşti pentru nepoţi. Şi i-am arătat de atâtea ori că ştiu dar el zice că eu spun pe de rost poveştile din carte. Dar şi el face la fel ca mine când citeşte: spune o bucată de poveste uitându-se la poze şi apoi dă pagina şi mai spune o bucată de poveste. Cică nu ştiu să citesc pentru că eu nu dau pagina când trebuie. O să fiu mai atent şi când o să dau şi eu pagina când trebuie o să mă pot face pensionar şi o să îmi vină pensia în fiecare lună şi o să fiu mai tare ca Ceauşescu şi mai tare ca împăratul verde care avea trei fete frumoase de măritat.