Walter Benjamin - Percepție și tehnologie

”Opera de artă în epoca reproducerii mecanice” poate fi lecturată ca preludiu a ceea ce acum este recunoscut drept filosofie a tehnologiei. Tema pe care o voi avea în vedere este nu atât arta sau politica, cât percepţia ca relaţie mediată tehnologic. Opera de artă, prin mutaţiile pe care le suferă prin reproducerea tehnică (Technischen Reproduzierbarkeit), îi serveşte lui Walter Benjamin drept model exemplar al unei schimbări profunde la nivelul percepţiei. După considerarea critică a statutului aural al obiectelor, ce are la bază teoria modernă a percepţiei, vom arăta schimbările pe care constituirea tehnologiei ca dispoziţie permanentă a vieţii contemporane reclamă schimbarea cadrelor percepţiei.

Obiectul de artă ca paradigmă a percepţiei moderne

Pentru Heidegger, creaţia artistică, şi în special limbajul poetic reprezintă contraponderea prin care fiinţa umană se poate salva de dominaţia tehnologiei. Arta este astfel modelul de activitate specific umană de dezvăluire a adevărului. Arta însă nu reprezintă doar un exemplu, ci este singurul exemplu de activitate ”autentică”. Această exemplaritate a artei se bazează şi continuă tradiţia modernă a exemplarităţii obiectului estetic şi a creatorului său. Acesta este modul în care Heidegger concepe exemplaritatea artei, i.e. ca model de urmat. Benjamin în schimb are în vedere un alt înţeles al exemplarităţii, şi anume, obiectul de artă este modul paradigmatic în care sunt înţelese obiectele de zi cu zi. Percepţia estetică este domeniul în care caracteristicile percepţiei în genere pot fi mai uşor decantate.

Separarea artei ca domeniu de sine stătător are loc în perioada modernă. În epoca medievală, sintagma ”arte liberale” desemna corpul de discipline, şapte la număr, potrivite de a fi asimilate de către un om liber: gramatica, retorica, logica, geometria, aritmetica, muzica şi astronomia. În acest context artele reprezintă tehnici ale spiritului ca opuse meşteşugurilor, tehnici nedemne de oamenii liberi. Modernitatea schimbă această împărţire şi defineşte arta drept producere de obiecte, excepţionale, de către un subiect, excepţional de asemenea, artistul. Trecerea artei din sfera heideggerianului techne, din sfera meşteşugului, în sfera frumosului face ca însăşi natura să poată fi văzută drept obiect estetic. Natura, ne spune Benjamin, asemenea operei de artă, are o aură.

De asemenea, modernitatea creează o nouă ”ştiinţă” care să cerceteze şi să normeze arta, şi anume estetica. Fiind o ştiinţă a simţurilor, estetica nu cercetează în primul rând obiectul de artă, ci percepţia, aşa cum se poate recunoaşte în prima parte a Criticii kantiene, Estetica transcendentală. Estetica se ocupă de percepţia/experienţa obiectului de artă în măsura în care el este exemplar pentru percepţia obiectelor de zi cu zi. La sfârşitul modernităţii Benjamin vorbeşte despre teoria percepţiei contemporane într-un studiu ce are ca subiect arta. Obiectul de artă aural este cel ce specifică percepţia modernă, dacă putem decala un tip ideal al percepţiei moderne.

Descartes şi Kant pot fi consideraţi exemplele teoriei percepţiei moderne. Ei stabilesc statutul obiectelor şi a subiecţilor precum şi cadrele în care are loc percepţia. Descartes este cel ce statuează diferenţa şi opoziţia absolută dintre subiect şi obiect. Ca urmare, percepţia ajunge să fie preluarea lipsită de prejudecăţi, non-ideologică, a calităţilor primare ale obiectelor de către organele de simţ. Ceea ce în limbaj kantian se numeşte preluarea în sensibilitate a diversului sensibil. Problema modernităţii este ruptura care apare între reprezentarea obiectului, o reprezentare dominată de calităţi secundare, printre care şi calităţile estetice, şi obiectul experienţei care este fie constituit doar din calităţi primare (întindere, figură, mişcare) la Descartes, fie absolut necunoscut la Kant. Calităţile estetice ale obiectului de artă sunt deci creaţii ale subiectivităţii căci obiectul este dincolo de orice posibilitate a experienţei. Problema calităţilor estetice, a calităţilor secundare în general, este rezolvată printr-o metodă specific modernă: invenţia hibrizilor. Bruno Latour ne spune în ”We have never been moderns” că modalitatea modernităţii de a-şi menţine puritatea disjuncţiilor exclusive pe care le postulează, precum cea dintre subiect şi obiect, este să creeze realităţi hibride.

Pe de o parte, aceste realităţi hibride asigură coeziunea unui sistem în realitate incompatibil. În sistemul kantian, un astfel de hibrid este facultatea de judecare, o facultate nici teoretică, nici practică, care nu relevă nici de obiect, al cărui domeniu este intelectul prin care îl cunoaştem (Critica raţiunii pure), nici de subiect, al cărui domeniu este acţiunea pe care o normăm (Critica raţiunii practice). Facultatea de judecare, cea prin care apreciem obiectul ca estetic are drept corelativ facultatea imaginaţiei din Critica raţiunii pure, facultate de care Kant este nesigur şi a cărui integrare în sistem nu este niciodată completă. Pe de altă parte, marginalizarea teoretică a acestor hibrizi este în fapt condiţia proliferării lor în practică. ”Hibrizii sunt într-adevăr acceptaţi, dar numai ca şi amestec a formelor pure în cantităţi egale. Desigur, travaliul medierii rămâne vizibil, câtă vreme Kant multiplică paşii necesari pentru a trece de la îndepărtata lume a lucrurilor la şi mai depărtata lume a Ego-ului. Aceste medieri, de fapt, sunt acceptate doar ca simpli intermediari, ce doar trădează sau transmit formele pure – singurele acceptate”¹.

Chiar dacă obiectul estetic nu are prin urmare un statut ontologic bine definit, el trebuie, pentru a fi luat în considerare, să acceadă la poziţia obiectului ca atare, şi prin urmare să devină autonom. Autonomia obiectului de artă modern provine din autonomia obiectului cartezian sau a obiectului în sine kantian. Receptorul, subiectul, este la rândul său independent, iar experienţa estetică este creaţia subiectivităţii, obiectul jucând, după cuvintele lui Kant, rolul unui ”ceva în genere”, regulativ: ”E uşor de sesizat că acest obiect trebuie gândit numai ca ceva în genere = X, fiindcă, afară de cunoştinţa noastră, noi nu avem nimic pe care să-l putem opune acestei cunoştinţe ca fiindu-i corespunzătoare”². Chiar apărut în urma unui proces de hibridizare, de impunere a unei subiectivităţi, obiectul de artă modern este un obiect pur, independent, iar procesul de mediere, de producere al lui este obnubilat. Problema producerii şi a hibridizării devine stringentă atunci când obiectul de artă este produs tehnologic, atunci când auctorialitatea este transferată dispozitivului tehnic: cine este autorul acestor creaţii şi ce statut ontologic au ele. Discuţia benjaminiană despre film este exemplară în această problemă.

Dar nu numai autonomia face parte din caracteristicile obiectului de artă modern. Printre conceptele ”demodate” folosite de estetica modernă se află creativitatea şi geniul, valoarea eternă şi misterul. Aceste concepte au ca numitor comun unicitatea. În general, opera de artă nu putea fi reprodusă tehnic, chiar dacă ”în principiu, o operă de artă a fost dintotdeauna reproductibilă”³. Creativitatea relevă de libertatea şi spontaneitatea subiectului kantian şi deci de presupusa lipsă a influenţei ideologice şi a determinării istorice. Geniul, ne spune Schopenhauer în Lumea, I, § 36, este ”o aptitudine preponderentă de contemplare a Ideilor” iar arta modernă este astfel o artă contemplativă, o receptare pasivă a unui obiect excepţional. Geniul, căruia Schopenhauer îi dedică pagini întregi, estre un monstrum per excesum, un hibrid al existenţei, apropiat de nebunie, care reuşeşte să obiectiveze şi să eternizeze reprezentarea subiectivă a Ideii. Geniul schopenhaurian creează opere eterne, cu valoare inestimabilă din care transpare atât caracterul elitist cât şi misterul creaţiei, inaccesibil muritorilor de rând dar cu o influenţă imensă tocmai datorită acestei inaccesiblităţi. Aceste caracteristici, pe care Schopenhauer le atribuie geniului şi creaţiilor sale, Benjamin le denunţă ca şi concepte demodate pentru analiza obiectului de artă creat prim mediere tehnologică, concepte care nu pot decât ”duce la o prelucrare în sens fascist”. Obiectul estetic folosit cu atributele moderne, pre-tehnologice (autenticitate, unicitate, exemplaritate, puritate, obiectivitate, contemplare, etc.), nu face decât să slujească o logică fascistă (Marcuse, Benjamin), sau consumeristă, sau capitalist-dominatoare, am spune astăzi. Opera de artă totală este idealul artei moderne, dar reprezintă şi anularea artei. Apariţia spectacolelor de operă a reprezentat împlinirea parţială a artei moderne deoarece aici toate artele erau încorporate (poezie, muzică, dans, pictură, sculptură, arhitectură, teatru) dar încă nu puteau transfigura complet experienţa artistică până la dominarea totală a spectatorului. Wagner încearcă această transfigurare, crearea unei adevărate mistici estetice, prin festivalul de la Bayreuth. Nu întâmplător festivalul de la Bayreuth şi Wagner sunt recuperaţi de puterea fascistă. Modul totalitar de utilizare a artei este producţia publicitară care, într-o astfel de logică de dominare şi ideologizare, împlineşte, depăşeşte şi anulează (Aufhebung) arta: ”Relaţiile cu universul tehnologic sunt complexe. Prin contrast, universul publicitar este unul în întregime al mărfurilor şi al consumului. El distilează perfect faţada tehnologiei şi astfel prezintă latura tehnică şi distinctivă a epocii noastre. În acest fel, înlocuieşte arta ca prezentare arhetipală a epocii”⁴.

Alterarea spaţiului perceptiv

În decursul marilor perioade istorice, odată cu modul de existenţă

al comunităţilor umane, se modifică şi percepţia lor senzorială⁵

”Dacă rezumăm tot ceea ce este eliminat, recurgând la termenul de «aură», putem spune că ceea ce este atins în epoca tehnicilor reproducerii este «aura»”⁶. Reproducerea tehnologică schimbă statutul existenţei, îi remodelează ontologia. Benjamin analizează acestă mutaţie perceptuală prin considerarea reproducerii tehnologice ce are loc în industria cinematografică. Putem distinge două procese în textul benjaminian cu putere egală în redefinirea cadrelor percepţiei, procese care erodează aura obiectelor. Primul dintre acestea este alterarea spaţiului perceptiv, şi anume modificarea relaţiei cu obiectul individual pe care o operează tehnologia, iar al doilea este reproducerea numeric indefinită, care se traduce în cerinţele de reproductibilitate maximă, interşanjabilitate şi ubicuitate. Benjamin vede alterarea spaţiului perceptiv ca dorinţa de apropiere indefinită de obiecte, o apropiere limitată în teoria şi practica modernă a percepţiei, iar reproducerea numeric indefinită izvorăşte din dorinţa de eliminare a unicităţii: ”Dorinţa maselor contemporane de «a aduce mai aproape» lucrurile, din punct de vedere spaţial şi omenesc, este la fel de intensă ca şi tendinţa lor de a înfrânge caracterul unic al fiecărei realităţi prin acceptarea reproducerii ei”⁷.

Alterarea spaţiului perceptiv constă în modificarea experienţei directe, o relaţie profund mediată tehnologic şi care poate fi considerată din trei perspective a căror consecinţe sunt incompatibile: instrumentalismul, constructivismul, respectiv, substanţialismul. Instrumentalismul priveşte tehnologia ca o simplă unealtă pe care societatea o foloseşte, creând realităţi altfel imposibil de creat. Cu trecerea timpului, ustensilele devin parte a vieţii sociale, iar efectul acestora este mai mult sau mai puţin indisociabil de cadrele generale ale vieţii. Acest raport cu tehnologia păstrează cadrele generale ale percepţiei, spre exemplu, neschimbate, schimbând doar perspectiva din care acestea pot fi considerate. Pentru a utiliza un exemplu, un microscop electronic nu face decât să ne ajute să vedem ceea ce se află la nivel nanometric, aşa cum obiectul este şi cum l-am vedea dacă capacităţile noastre vizuale ar fi mult superioare. În principiu, afirmă instrumentalismul, folosirea unui microscop electronic are aceleaşi principii perceptuale ca şi privirea liberă. Ceea ce vede cel ce priveşte prin microscop este însuşi obiectul.

Constructivismul social vede relaţia cu tehnologia ca fiind una de constituire reciprocă. În cazul de faţă, percepţia şi tehnologia sunt ca două plante care se sprijină una pe alta pentru a se dezvolta, nici una nefiind capabilă de autosusţinere. Există un continuu transfer de putere între percepţie şi tehnologie, astfel încât cu cât tehnologia de vizualizare devine mai puternică şi percepţia are o mai mare acuitate. Şi invers, o percepţie antrenată permite noi dezvoltări tehnologice. Astfel, imaginile oferite de microscopul electronic necesită o pregătire perceptuală pentru a putea fi interpretate şi dezvoltările ulterioare depind de dexteritatea perceptivă a specialiştilor ce folosesc acest instrument. Însă nici aici, cadrele percepţiei nu suferă alterări ci doar modificări graduale. În această situaţie privitorul încă vede obiectul, chiar dacă numai în urma unui proces de instruire a privirii.

Dar atunci când Benjamin afirmă că percepţia senzorială se modifică, desigur el se referă la o relaţie substantivistă cu tehnologia. Schimbarea pe care Benjamin o prevede este una radicală. „Tehnologia şi societatea se co-constituie reciproc. Ele sunt fiecare condiţia de posibilitate a celeilalte. Tehnologia nu este doar un artefact. Este de asemenea şi atitudinea sau dispoziţia tehnologică care face ca artefactul să apară ca necesar şi plin de sens”⁸. Reluând exemplul microscopului electronic, putem spune că utilizarea lui se bazează pe un alt cadru perceptual decât al teoriei moderne. O lupă măreşte, conform unor simple principii geometrice imaginea obiectului pe care îl studiem. Un microscop electronic pe de altă parte foloseşte câmpuri magnetice şi electroni special preparaţi pentru a scana obiectul, iar prin interpretarea intensităţii şi direcţiei electronilor reflectaţi sau deviaţi de proba studiată, creează o imagine vizuală, eventual viu colorată. Legătura dintre imaginea receptată şi proba cercetată este în acest fel saturată de tehnologiile de vizualizare iar o reducere la precedentul mod de a percepe este quasi-imposibil. Putem afirma în acest context că teoria percepţiei nu este o creaţie a cercetării ştiinţifice căci cercetarea ştiinţifică este ghidată de teoria percepţiei asumată. Aici, privitorul nu mai vede obiectul, ci un hibrid dintre tehnologie şi obiect. Toată ştiinţa şi percepţia contemporană este tributară acestei relaţii cu realitatea, relaţie mediată tehnologic.

Aceeaşi realitate o observă Benjamin în analizarea modului în care funcţionează aparatul de filmat. Alterarea spaţiului perceptiv se traduce prin aceea că relaţia cu realitatea nu mai este directă ci mediată tehnologic. Nu mai există, pentru a folosi limbajul cinematografic, o priză directă⁹ cu realitatea. Actorul de film se poate înfăţişa privirii doar prin medierea unei întregi configuraţii tehnologice. ”Empatia publicului cu actorul este, de fapt, empatia cu aparatul de filmat. În consecinţă, preia poziţia celui din urmă: îl supune unui test”¹⁰. Actorul nu joacă pentru un public ci pentru un aparat. Jocul trebuie să se muleze cerinţelor instrumentului tehnologic, să se mişte aşa cum cer standardele de preluare a imaginii de către aparat. Această schimbare insesizabilă la nivelul actului artistic este de fapt de o importanţă majoră. Rezultatul filmării nu este reprezentarea jocului unui actor ci un hibrid între poziţionarea şi caracteristicile aparatului şi mişcările actorului. De asemenea, aici are loc un proces de itemizare, de descompunere în elemente constitutive a actului artistic. Scenele sunt filmate separat, deci nu există continuitate a actului. Sunetul este şi el înregistrat ulterior, ceea ce fărâmiţează şi mai mult procesul de producere. Această itemizare, descompunere în elemente de bază, exigenţă a creaţiei sau producţiei tehnologice are loc şi în producerea obiectelor de zi cu zi. Produsele de consum, între care şi obiectele de artă se înscriu, sunt create prin asamblare de componente produse independent. Itemizarea, deşi pare un proces logic, de descompunere în factori primi, este o descompunere conform logicii tehnologice. Iar a confunda logica tehnologiei cu logica ca atare nu este decât dovada influenţei imense pe care tehnologia o are asupra categoriilor experienţei.

Intermedierea tehnologică afectează similar spectatorul, care nu priveşte ceea ce actorul face ci ceea ce a fost selectat de către cel ce a asamblat imaginile. Care imagini, la rândul lor, sunt creaţia aparatului de filmat. Obiectivul camerei este cel ce realmente vede în locul spectatorului. Actorul, ne spune Benjamin, trebuie să renunţe la aura sa în faţa aparatului de filmat, aşa cum şi privitorul trebuie să renunţe la aura sa în faţa ecranului. Aura spectatorului consta în privirea cu care înconjura obiectul din faţa sa. Acum această privire a fost confiscată de aparatul de filmat, de fapt de întregul dispozitiv tehnologic care porneşte de la preluarea imaginii şi sunetului şi se termină cu livrarea unui produs de consum. Această analiză a interpunerii între actor şi spectator a unui dispozitiv tehnic poate induce în eroare prin aceea că pare a considera că mai există un actor şi un spectator, stabili şi aurali, între care se interpune un instrument neutru. Or, actorul şi spectatorul suferă o schimbare de statut, în sensul că sunt ceea ce Donna Haraway ar numi cyborgi, organisme umane profund transformate tehnologic. Aceeaşi hibridizare are loc şi pe planul relaţiei cotidiene cu obiectele care sunt produse tehnologizate, obţinute tehnologic sau tehnologice de-a dreptul, utilizate de un subiect inscripţionat tehnologic. Vizitarea contemporană a unei catedrale arată îndatorarea faţă de tehnologie a percepţiei. Catedrala nu este vizitată ca un obiect de cult ci ca obiectiv turistic. Marile catedrale occidentale oferă vizitatorilor lor audioghiduri care, prin transparenţa pe care o asumă vis-a-vis de percepţie, o creează pe aceasta. Turistul vizitează catedrala din perspectiva ghidului audio. Vizitarea fizică a catedralei nu se mai deosebeşte astfel de experimentarea ei prin intermediul televiziunii. Aici nu are sens să ne întrebăm cine experimentează cu adevărat. Răspunsul e imposibil din perspectiva clasică, pentru că subiectul nu este unul liber şi spontan iar obiectul este cosmetizat tehnologic. Dar din punctul de vedere al unor noi cadre perceptuale, care iau în considerare deplasarea pe care o impune tehnologia, se poate spune că are loc o experienţă mediată tehnologic în care se intersectează o istorie personală, o istorie a catedralei si o determinare tehnologică. Iar această realitate, trecând peste criticile tehnofobilor sau adulaţiile tehnofililor, nu este decât o parte a schimbării pe care Benjamin o anunţă.

O altă caracteristică a dispozitivului tehnologic care contribuie la alterarea spaţiului perceptiv este transparenţa acestuia în domeniul utilizării, şi corelativul acesteia, totala opacitate în domeniul funcţionalităţii. Heidegger afirmase cu privire la ustensil că acesta este transparent în momentul utilizării, se retrage privirii. Ustensilul este utilizat în vederea a altceva. Atunci când ustensilul se strică acesta devine vizibil, reclamă atenţie. Dispozitivul tehnologic se retrage cu atât mai mult privirii. Fiind cadru al percepţiei, al experienţei el este complet ascuns privirii. Aparatul de filmat şi tot complexul tehnologic care contribuie la realizarea filmelui este complet invizibil privitorului căruia i se cere să considere că se află în relaţie directă cu actorul care interpretează. Complexul tehnologic de care suntem înconjuraţi, putând lua cu titlu de exemplu aparatul de aer condiţionat, este retras într-un fundal imperceptibil. Şi totuşi el este o prezenţă continuă care mijloceşte raportul nostru cu lumea. Ca funcţionalitate însă, dispozitivul tehnologic este absolut opac, el nu numai că se înfăţişează privirii ca ustensilul heideggerian doar atunci când se strică dar el se arată ca un non-obiect. Ustensilul heideggerian atunci când se strică poate fi analizat şi, eventual, reparat. Dispozitivul tehnologic este opac, el nu poate fi analizat, modul său de funcţionare este necunoscut. Dispozitivul tehnologic, pentru a fi repus în funcţiune cere expertiza unui specialist. Aducerea din ce în ce mai aproape a lucrurilor, a comodităţilor tehnologice se face doar în schimbul unei duble dependenţe: pe de o parte dependenţa de aceste comodităţi care se instaurează ca mediul de viaţă al omului contemporan, şi pe de altă parte dependenţa de complexul tehnologic ca atare, singurul în măsură să menţină funcţionale aceste comodităţi.

Reproducerea numeric indefinită

Tehnica reproducerii este inerentă în însăşi tehnica producţiei

de filme. Această tehnică nu permite doar, în modul cel

mai nemijlocit, difuzarea în masă, dar o şi impune.¹¹

Pe lângă faptul că relaţia cu lucrurile se modifică prin tehnologizarea câmpului perceptiv, un fenomen mult mai important în viziunea lui Benjamin este cel de masificare a producţiei, pentru că, pe lângă afectarea percepţiei şi eliminarea aurei, are şi un puternic impact la nivel politic, fiind corelativul impunerii maselor ca subiect istoric.

Un prim element al masificării producţiei este transformarea lucrului în produs, în marfă. Lucrurile nu mai au o identitate a lor proprie căci fiecare este unul dintre miile de exemplare identice. Indiferenţierea lucrurilor duce la indiferenţierea oamenilor. Transformarea lucrurilor în marfă corespunde transformării oamenilor în consumatori. Această metamorfoză duce în primul rând la instaurarea aparentă a bunăstării. Dacă problema echităţii sociale era formulată în termeni de redistribuire a unor bunuri valoroase dar puţine la număr, astăzi tehnologia realizează, prin producerea în masă a unei mari diversităţi de bunuri, satisfacerea nevoilor tuturor consumatorilor. În fundal însă, arată Albert Borgman, această bunăstare se câştigă doar cu preţul renunţării la o ”viaţă bună”. Răspunsul tehnologiei la penurie este ”o politică a creşterii economice în exces faţă de creşterea populaţiei” tradusă printr-”o creştere a productivităţii care produce mai multe bunuri de consum. O productivitate mai mare ... implică degradarea muncii, iar un consum sporit conduce la creşterea distracţiei. Astfel, într-o ţară puternic industrializată, politica creşterii economice promovează munca mecanică¹² şi recreerea tembelă¹³. Herbert Marcuse vede acest proces ca depersonalizare, proces comun tehnologiei şi fascismului în egală măsură: ”Oricum, în perioada industriei la scară largă, condiţiile sociale ce creează individualitatea se transformă în condiţii ce fac individualitatea inutilă ... cultura de masă dizolvă formele tradiţionale de artă, literatură şi filosofie, împreună cu «personalitatea» ce se dezvăluie în producţia şi consumul lor”¹⁴.

Dar ce anume face posibilă transformare lucrurilor în marfă şi a personalităţilor umane în simpli consumatori? Răspunsul este reproductibilitatea indefinită şi forma pe care o ia aceasta datorită tehnologiei. Ce stă la baza procesului de producţie tehnologică? În primul rând crearea de produse atât de scumpe şi complexe încât doar o piaţă impresionantă le poate plăti: ”[P]roducţia unui film este atât de costisitoare încât o persoană care, de pildă, îşi permite să cumpere o pictură nu-şi permite să cumpere un film. În 1927 s-a calculat că un mare film trebuie să aibă un public de nouă milioane ca să fie rentabil”¹⁵. În al doilea rând, complexul dispozitiv tehnologic pus în mişcare pentru producerea unui bun nu se justifică decât prin reproducerea indefinită a acelui bun sau a bunurilor asemănătoare. Aceasta bineînţeles reclamă susţinerea unei nevoi nelimitate pentru acea categorie de bunuri. Iar în al treilea rând produsele vor fi analizate în elementele lor cel mai simplu de reprodus din punct de vedere tehnologic, astfel încât producţia să capete caracterul asamblării.

Logica asamblării funcţionează astăzi la toate nivelele, fiind principiul după care dintr-un număr definit de elemente de bază se creează un număr indefinit de mărfuri. De la fast-food-urile care pe baza unor ingrediente primare a căror origine se pierde în complexitatea dispozitivului tehnologic şi până la elementele de life-style, totul este asamblat şi dezasamblat într-o multitudine indefinită de produse finale. Itemizarea de care am vorbit mai sus şi pe care acum o regăsim ca şi condiţie sine qua non a reproducerii tehnologice mai presupune nu numai descompunerea în elemente primar-tehnologice dar şi decontextualizarea lor. În cadrele tradiţionale fiecare din aceste elemente avea locul său fixat care ţinea de sacralitatea, de lumitatea lumii din care făcea parte. Pentru a-l face asamblabil în orice timp şi spaţiu, el trebuie decontextualizat, devalorizat, suspendat într-un spaţiu pur. Singura valoare a unui astfel de element este valoarea sa de asamblare. ”Atunci când structura de bază a vieţii cotidiene preia caracterul maşinii, adică tăinuit şi separat de bunurile pe care le procură, şi când acestea devin izolate şi mobile, în acel moment devine posibil să modelezi şi să remodelezi viaţa cuiva prin asamblarea şi dezasamblarea de bunuri de consum. Viaţa devine pozitiv ambiguă”¹⁶. Asamblarea elementelor nu este o caracteristică de fundal a existenţei în epoca reproducerii tehnologice ci o constantă a modului în care percepem lumea. Lucrurile înconjurătoare ne apar ca fiind asamblări indiferente de elemente indiferente, oricând interşanjabile. Lucrurile şi oamenii devin elemente de recuzită ce stau la îndemână pentru asamblarea în produsul final şi a căror caracteristici sunt înregistrate statistic, pentru că statistica este ştiinţa maselor: ”A despuia un obiect de vălul său, a-i distruge aura, este trăsătura distinctivă a unei percepţii care a ajuns destul de aptă pentru a «simţi ceea ce este identic în lume» şi pentru a sesiza, prin reproducere, şi ceea ce se întâmplă numai o singură dată. Astfel se manifestă, în domeniul intuiţiei ceva analog cu ceea ce se manifestă în domeniul teoretic prin importanţa crescândă acordată statisticii”¹⁷. Ceea ce Benjamin sancţionează ca pozitiv în această renunţare la aură este posibilitatea de a percepe lumea de pe poziţii netotalitare. Devalorizarea lucrurilor ne împiedică să le transformăm necritic în idoli. Şocul cinematografic se prezintă ca terapie de pregătire pentru o lume contemporană din ce în ce mai şocantă. O astfel de terapie şocantă şi devalorizantă nu şi atinge încă scopul atâta vreme cât învingători ies vedeta, dictatorul şi ideologiile totalitare¹⁸. Un alt efect pozitiv al apropierii obiectelor şi al dezasamblării lor în elementele constitutive este acela de creştere a conştiinţei realului. Percepţia dezvăluie, mediată tehnologic, inconştientul lumii înconjurătoare. ”Aşa cum măritul unui instantaneu nu face doar mai clar ceea ce «altfel» rămânea vag – datorită lui vedem, mai curând, cum apar structuri noi ale materiei –, nici încetinitorul nu pune numai în relief forme ale mişcării pe care le cunoaştem deja, ci descoperă în ele alte forme perfect necunoscute”¹⁹.

O ultimă intuiţie benjaminiană care trebuie menţionată este extinderea capacităţilor de a interacţiona cu lumea de la domeniul preponderent, dacă nu exclusiv, vizual, contemplativ, la domeniile tactil şi auditiv. Atenţia contemplativă nu mai este de ajuns pentru integrarea într-o lume tehnologică. Controlul şi interacţiunea cu dispozitivele tehnologice ce ne înconjoară cer o nouă dexteritate motrice şi auditivă. Mai mult decât atât aceste dexterităţi nu mai sunt acumulate în procesul lucrativ sau cel educativ ci preponderent prin divertisment. Cinematograful sau jocurile video contribuie ca forme de divertisment la o nouă modalitate de inserare a omului în lume. ”Căci sarcinile cu care se confruntă mecanismul uman al percepţiei în acest moment de cotitură al istoriei nu pot fi rezolvate prin mijloace vizuale, adică numai prin contemplare. Ele nu pot fi îndeplinite decât treptat, prin obişnuinţă, sub îndrumarea receptării tactile. ... Această formă de receptare pe calea divertismentului, care este din ce în ce mai evidentă în toate domeniile artei şi este ea însăşi un simptom al schimbărilor profunde la nivelul apercepţiei, îşi găseşte în cinematograf cel mai bun teren de exerciţiu”²⁰.

Epilog

Analizând opera de artă, Benjamin are ca scop analiza condiţiilor politice în epoca maselor. În fundal transpare însă un proiect ontologic de dimensiuni epocale: anunţarea şi analizarea unei noi teorii a percepţiei. O astfel de teorie a percepţiei încă nu a fost formulată însă textul său rămâne o piatră de temelie pentru cercetarea contemporană, în care, pe o linie fenomenologic heideggeriană, Don Ihde încearcă să stabilească cadrele percepţiei mediate tehnologic. Însă cel mai fructuos domeniu de studiu rămâne analizarea relaţiilor dintre politică şi tehnologie care se găsesc în stadiu incipient în studiul benjaminian. În zilele noastre, filosofi ca Langdon Winner, Andrew Feenberg sau Albert Borgman ne pun în gardă asupra pericolelor care ne pândesc din cauza considerării tehnologiei ca simplu instrument, fără implicaţii politice. Astăzi aproape nimeni, afirmă Winner, nu se mai întreabă care sunt implicaţiile politice ale noilor tehnologii deşi majoritatea sistemelor tehnologice sunt autoritare, reprezentând o ameninţare împotriva democraţiei.

1Bruno Latour, We have never been moderns, Harvard University Press, 1993, p. 56.

2Immanuel Kant, Critica raţiunii pure (ediţia I), IRI, 1998, p. 140.

3Walter Benjamin, Iluminări, Idea, 2002, ”Opera de artă în epoca reproducerii mecanice”, p. 108.

4Albert Borgman, Technology and the Character of Contemporary Life, The University of Chicago Press, 1984, p. 55.

5Idem, p. 111.

6Idem, p. 110.

7Idem, p. 111.

8 Introna, Lucas, "Phenomenological Approaches to Ethics and Information Technology", The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Spring 2005 Edition), Edward N. Zalta (ed.), http://plato.stanford.edu/archives/spr2005/entries/ethics-it-phenomenology/.

9Tehnică de înregistrare a dialogului sincron cu filmarea, asigurând veridicitatea interpretării actoriceşti.

10Walter Benjamin, idem, p. 117.

11Walter Benjamin, idem, p. 113, nota 9.

12mindless labor. Autorul vrea să accentueze lipsa de implicare, lipsa de gândire, automatizarea şi alienarea pe care o suferă procesul de muncă.

13Albert Borgman, idem, p. 94.

14Herbert Marcuse, ”Some social implication of modern technioogy”, în Technology, war and fascism, Routledge, 1998, p. 61-62.

15Walter Benjamin, ibidem.

16Albert Borgman, idem, p. 92.

17Walter Benjamin, idem, p. 112.

18Cf. idem, nota 20, p. 119 şi nota 29, p. 127.

19Idem, p. 125.

20Idem, p. 129.

Bernard Miege - Societatea cucerita de comunicare

Recenzie

În ultimul timp, începând de la instaurarea televiziunii de masă, suntem martorii unei extraordinare prevalenţe a practicilor de comunicare în toate domeniile societăţii, precum şi la o dezvoltare exuberantă şi multivocă a tehnicilor şi tehnologiilor de comunicare. Cartea profesorului francez Bernard Miège, Societatea cucerită de comunicare, apărută la editura Polirom, se vrea a fi un o topologie a unui nou spaţiu care s-a impus şi se impune devansând previziunile şi sistematizările teoretice. Cartea, formată din două studii, scrise la o distanţă de opt ani, primul în 1989, analizează o gamă largă de probleme cu care societatea contemporană se confruntă, de la reglementările europene, comunicarea la nivelul comunităţilor locale, noua faţă a economiei mondiale sau restructurarea educaţiei, şi, datorită discontinuităţii temporale a celor două studii, permite atât o privire sincronică, precum şi una diacronică, a problemelor studiate.

Autorul îşi începe demersul prin distanţarea de „interpretările «generalizante»” şi prin propunerea metodei unei onestităţi conceptuale care să nu se hazardeze în teorii ultime şi neverificabile, sesizând faptul că pluralitatea noii paradigme se opune „ambiţiei de a cuprinde toată comunicarea, plecând de la o problemă limitată” (p. 17). Primele două capitole ale studiului scris în 1987, „Logici sociale”, se ocupă de analizarea structurii producţiei şi a consumului într-o societate care îşi deplasează focalizarea de la producerea în serie a obiectelor, societatea industrială, la informaţie şi cultură, societatea comunicării generalizate. Însă folosirea acestui ultim atribut nu trebuie să ne înşele, căci discursul despre generalizarea comunicării este constituit pe o carenţă salvatoare, aceea de a nu mai permite totalizări. Ca prim exemplu poate fi dată individualizarea practicilor culturale, care face ca studierea comunicării de masă aparţinând marilor corporaţii media, a comunicării individuale şi a practicilor personalizate (în special, pe grupuri) să nu se mai subsumeze aceleiaşi teorii, la fel cum în fizica contemporană nu mai există un acelaşi model pentru toate nivelele realităţii studiate. Logicile diferitelor discursuri ale comunicării diferă în funcţie de structura socială în care se inoculează şi pe care o modifică. Studiind aceste discursuri la nivelul muncii, Bernard Miège afirmă că frontiera dintre distracţii şi muncă se şterge prin redistribuirea timpului afectat acestora, datorită folosirii aceloraşi mijloace atât în procesul de producţie, cât şi în comunicarea lucrativă şi cea personală. De asemenea, şi cultura suferă această deplasare gravitaţională spre distracţie, datorită audio-vizualizării, a mediatizării şi a personalizării consumului cultural. Analizele asupra economiei din cel de-al doilea capitol, „Stimularea întreprinderilor”, după ce pun în evidenţă dezvoltarea puternică a unei comunicări de întreprindere (audiovizual de întreprindere) formulată în termenii ficţiunii, ce face apel la simbolismul cultural, indică o tendinţă ce se recunoaşte în multe industrii, prin care procesul de producţie e pus în subordinea comunicării. Producţia trece de la modelul fordist, acela care, punând pe plin plan producţia şi eficacitatea indivizilor de a produce, creează stocuri cărora le asigură ulterior o piaţă de desfacere, la modelul japonez kan-ban în care munca nu se mai structurează dinspre amonte înspre aval, ci producţia este dirijată de către departamentul de relaţii publice şi vânzări, în sensul în care se produce doar ceea ce deja s-a vândut sau ceea ce relaţiile publice au stabilit ca direcţie spre care se va orienta consumul. „Raţionalizarea muncii face un pas înainte: după ce taylorismul a combătut pierderile de timp ale oamenilor, pierderile de materiale şi de produse intermediare sunt ţinta kan-ban-ului japonez” (p. 46) Această nouă structură a producţiei se împleteşte cu faza actuală a unui proces ce subîntinde istoria economică a umanităţii, acela al dematerializării, al virtualizării, unităţilor simbolice de schimb: astfel, de la obiecte valoroase prin ele însele, cum ar fi mici bucăţi de metale rare, la moneda bătută din metale rare, la bancnote ce au doar o valoare scriptică şi relativă la piaţa în care sunt acceptate, s-a trecut la moneda electronică, care afectează şi este afectată de „«punerea în reţea» a schimburilor comerciale” (p. 46), încât se observă autonomizarea financiarului ca şi sferă de sine stătătoare a economicului.

Următorul capitol al cărţii, „În sprijinul educaţiei”, vorbeşte despre necesitatea şi greutăţile întâmpinate de trecerea la formele de comunicare multimediatice în acest organism extrem de solidificat care este învăţământul, proces despre care Pierre Lévy afirma în 1986: „Dar cunoaşterea însăşi, disponibilă în biblioteci şi bănci de date, va fi mai puţin importantă decât capacitatea de a folosi reţelele de comunicare şi de a găsi rapid informaţia” (p. 61). În continuare, prin cele două „Noi incursiuni în spaţiul public”, se prefigurează un adevărat manual de comunicare politică şi publică care descrie mecanismele, evoluţia şi mijloacele comunicării în câmpul politic şi administrativ francez. În acest punct este necesară distingerea clară dintre comunicarea politică şi cea publică pentru că mulţi sunt aceia care le amalgamează. Comunicarea publică ţine de relaţiile administraţie/administraţi prin care se caută îmbunătăţirea contactului şi promovarea ideii comunităţii locale. Comunicarea publică răspunde nevoii de transparentizare a administraţiilor şi are ca scop patru categorii de efecte: modernizarea funcţionării administraţiilor (pentru că „administraţii” „se consideră acum tot mai mult nişte consumatori, ba chiar nişte clienţi” (p. 75)), schimbări de comportament la nivelul celor administraţi (de exemplu campaniile privind centura de siguranţă), crearea unei imagini moderne a administraţiei şi chiar obţinerea adeziunii conştiente a francezilor faţă de proiectele administraţiilor. Comunicarea municipală, care, pe de o parte, ţine la distanţă cetăţenii prin această impresie care se creează că ar putea participa direct la modernizarea administraţiei, se îndreaptă, pe de altă parte, după cum arată exemplul unui primar din Grenoble, spre crearea coeziunii comunităţii locale, spre „a stârni într-adevăr interesul cetăţeanului, de a-l face să adere nu la o politică, ci la evenimentele din Grenoble şi la viaţa celorlalţi grenoblezi” (p. 84). O altă faţadă a comunicării publice este presa a cărei exponent a devenit jurnalul televizat de seară, „un element cheie al scenei politice”, „mai puţin un mijloc de informare, cât un element de ritmare a timpului cotidian şi o ocazie (fantasmatică?) de a lua parte la treburile naţiunii şi ale lumii”. Astfel, jurnalul televizat nu este un pachet de informaţii, ci mai degrabă o sursă a relaţiilor sociale în sensul în care, pe de o parte, ştirile devin subiectele de discuţie ale zilei următoare şi, pe de altă parte, prezentarea sondajelor, omniprezente în societatea noastră, dă impresia existenţei unei puternice opinii publice şi cere luarea unei poziţii de o parte sau de alta a dihotomiilor statistice. „Este comunicarea obligatorie?”, întrebarea din finalul studiului din 1989, este răspunsul la axioma Şcolii de la Palo Alto care afirmă că nu putem să nu comunicăm. Această întrebare este pusă pentru ca, răspunzând la ea, autorul să arate care anume comunicare este obligatorie. Comunicarea „nu se aplică doar interacţiunilor umane [...], ci la fel de bine şi relaţiilor dintre uman şi inuman, inclusiv muncii” (p. 125), direcţiile pregnante ale acesteia fiind accentuarea interactivităţii, mediatizarea schimburilor sociale, digitalizarea datelor de toate tipurile şi individualizarea practicilor.

„Comunicarea între industrie şi spaţiul public”, studiul scris în 1997, dezvăluie prin chiar titlul său continuarea proiectului precedent, urmărind reorientările societăţii ulterioare boom-ului Internetului şi a exploziei tehnologiei multimedia. Consecinţele comunicării se datorează unor efecte de prag care dau naştere unei convergenţe a tehnicilor şi tehnologiilor altă dată bine delimitate: reţelele de cablu TV, reţelele telefonice şi reţelele de transmitere de date, susţinute de traductibilitatea cvasi-totală a culturii în informaţie digitală, căruia autorul îi indexează următoarele caracteristici: preţul informaţiei poate să nu aibă nimic de-a face cu valoarea sa de folosire; informaţia poate fi multiplicată, copiată, revândută; informaţia nu este un bun indefinit divizibil (mai multe exemplare diferite dintr-o revistă şi acelaşi număr de informaţii identice nu dau aceeaşi cantitate de informaţie) şi nu răspunde principiului adiţionării (utilitatea nu creşte prin posesia a două exemplare ale aceluiaşi ziar); informaţia este parţial substituibilă.

Informaţia, ca bun de bază în societatea comunicării generalizate, şi modul de transmitere a acesteia duc la subsumarea comunicării categoriei serviciilor şi la o conlucrare a producătorului cu utilizatorul, cu atât mai mult cu cât practica de folosire a consumatorului devine imperativul după care se structurează producţia. Informaţia, pentru a putea vorbi despre aşa ceva, trebuie considerată în cadrul mai general al transmisiei ei, al comunicării. Aşa cum se precizează si în următorul capitol, „Accentul pe conţinuturi”, informaţia devine într-un anumit sens coextensivă culturii, mai ales că noţiunea de informaţie brută, deci în afara procesului de comunicare şi fără considerarea practicii de utilizare a acesteia, nu are nici un sens. Iar de aici decurge influenţa crescândă a media, de masă sau de grup.

Spre deosebire de curentele post-moderne care predicau odată supunerea totală a producţiei fată de cerere, a mass-media faţă de cerinţele pieţei, autorul propune un model în care dereglementarea impusă de instituţiile europene în domeniul audio-vizualului se combină cu o concentrare monopolistă şi cu o centralizare a activităţilor în jurul câtorva grupuri leader încât „elementele cele mai marcante şi care deschid perspectivele de viitor cele mai interesante se derulează în afara spaţiului public politic” (p. 183). Aceste recentralizări private au ca şi corolare tendinţa spre monopolizarea drepturilor de difuzare, formarea unei pieţe de produse informaţionale europene, precum şi targetarea unor pieţe segmentate şi personalizate.

Segmentarea pieţelor culturale se resimte şi la nivelul spaţiului public, fapt ce implică, cum se arată în capitolul „Un spaţiu public fragmentat şi practici individualizate”, o parţială invalidare atât a teoriilor sociologice ce urmează gândirea asupra interacţiunilor interindividuale ale lui Simmel, Goffman sau Garfinkel, cât şi a criticilor macrosociale făcute de Habermas sau Arendt. Autorul propune depăşirea acestei dihotomii dintre micro- şi macro-comunicare, reorientând analiza celor patru modele de comunicare (presa de opinie, presa comercială de masă, mass-media audio-vizuale şi relaţiile publice generalizate) pe alte criterii: relaţia modele/subiecţii cetăţeni, populaţia implicată de ofertele mediatice, linia editorială a articolelor şi a programelor, raportul cu politicul şi economicul, tipul de organizare adoptat şi tehnicile de comunicare dominantă. Sus-amintita depăşire a dihotomiei se sprijină şi pe suprapunerea dintre public şi privat, prin responsabilizarea individului în a-şi asuma normele sociale, prin vulgarizarea istoriei, a psihologiei şi a sociologiei, prin supraabundenţa de reality-show-ri.

După analizarea relaţiei dintre dispozitivele tehnice ale comunicării şi structura socială, unde arată că „Schimbările tehnice pot fi arareori disociate de schimbările sociale, inclusiv pe perioade scurte de timp; ele pot fi înţelese în adevăratul lor sens doar dacă sunt asociate unor transformări sociale fundamentale, ce se manifestă pe termen lung” (p. 212), autorul reia, spre a completa, problemele educaţiei, a reorganizării teritoriale şi a vieţii cotidiene, probleme a căror analiză fusese începută în studiul din 1989.

Modelele expuse în carte, şi care se propun ca elemente ale unei gândiri profunde ce este nevoită să bricoleze într-o junglă a cărei elemente de cartografie abia se inventează, ajută la înţelegerea unei realităţi de care riscăm să fim doar trăiţi. Păstrând de la început şi până la final o modestie ce-i permite să avanseze teorii îndrăzneţe pentru că nu le declară finale şi nici măcar corecte sau adevărate, Bernard Miège ne invită, precum Wittgenstein invita la aruncarea scării, să nu-i considerăm modelele idei imuabile ale vreunui cer platonic: „Modelele comunicaţionale trebuie deci privite ca un element ajutător al analizei şi nu ca un cadru fixat o dată pentru totdeauna, după care nu ar mai rămâne altceva de făcut decât să i se caute «aplicaţiile»” (p. 185).

Cyber-kids – Life-styles and character

Abstract

The Internet provides a different way of being-in-the-world. The ontological status of children today has changed and, consequently, they have to respond to a new challenge in their development. This change, in turn, creates new challenges for the society. In the first part of my article, I will point out that the image of the child used nowadays is a creation of the modern era and answers modern needs. The modern image is a result of a particular system of schooling, of transmitting created information. However, in a knowledge networking society, this system fails us and it should be replaced by a system that considers the child an actor equally important to the teacher in the educational process. The second part of the article analyses the characteristics of digital self-presentation made by children who believe that on-line identity is a ‘construct’ done by assembling items of life-style. Moreover, these assemblages take violent and shocking forms because of new media characteristics. In conclusion, I stress the need of character development as a response to possible personality disorders that accompanies the on-line loss of self in multi-media assembled selves.

A history of “childhood”

A study of childhood is based on the premise of the existence of a distinct, well-defined category of childhood. The first part of my article deals with this essentialist definition and with the contemporary criticism of it, in an attempt to re-evaluate the status of the child in the new media culture. Criticisms of authority, essentialist, and pyramidal-structured society during the mid-twentieth century claim a new approach regarding children, an approach precipitated by the rise of Internet, a general-purpose network and environment for games, creative expression, art, film and photography that allows individuals away from traditional structures to communicate, share and perform joint activities over computers.

“Childhood” is not a biological category. The term applies broadly to the stage of human development between infancy and adulthood. This category was constructed along with many other social categories and institutions at the beginning of modernity. This invention is contemporary with other separations and differences, like madness, clinic and prison as analysed by Foucault¹, in the beginning of modernity as the way of establishing the essence of rational, white, adult man. Speaking and dealing with childhood today is indebted on the one hand to the discourses which separate childhood as an ontological category and on the other hand to anti-enlightenment positions that try to re-evaluate modern differences and to recognise the right of suppressed categories to speak for themselves.

It is only starting with the sixteenth century that children have had a different human condition than adults. As Philippe Aries, a French historian, shows by examining medieval works of art and school records, before the seventeenth century children were represented as mini-adults. The modern quest for an essence of human being isolated the child as an inferior category, a human being in spe, with no other purpose than that of being educated to become a full human being. According to this view, the child is not fully human and has characteristics that do not qualify him for an adult. Children are sexless, genderless, have no responsibility. They are to be protected or taught to behave. Children are either angelic creatures that do not tell good from evil and are powerless in front of society evils, or diabolic creatures, that must be limited in their actions until they learn the social norms.

Both approaches are based on the assumption that the child is incapable to relate appropriately in society. Contrary to this modern, “enlightened” position, Holloway shows that in fact adults also fail to qualify for the essence of adulthood:

‘The so-called hallmarks of adulthood: maturity, rationality, social competence, knowledge and so on are just as readily performed by a child as a grown-up. Likewise, adults can sometimes demonstrate naivety, gullibility and other less reasoned responses that are usually ascribed to children. Emotional and social competence is not therefore a stable attribute of a particular age but rather is a fluid, context-dependent performance that can be staged by children and adults alike.’ (Holloway, 2003, 95)

In fact, adults and children alike have their own contextual way of emotional and social competence.

Children and Education

The conception regarding the immaturity² of a child gave birth to the identification of childhood with the educational stage of life, schooling. The child should receive the proper education in order to acquire the adult, mature stage. The considerations of the schooling process should emphasize the three stages needed to become a member of society: traditional, modern and contemporary. This threefold split corresponds to Sloterdijk's conception, which classifies communities in closed traditional ones, national-state communities and the open community of global village. To become a member of society means to develop the appropriate character, to acquire the relevant skills and to occupy the relevant place in society³.

In a traditional society, this process is partially predetermined by the conditions of birth. Usually one cannot transcend one's condition. In addition, the roles and skills in a traditional society are learned by doing and being a limited choice, a system for educating one as a member of society is unnecessary. The community is closed and there is only one way of doing things, not because it is impossible to do otherwise but because experimentation is a practice not accepted by traditional society. Speaking of techniques, Jacques Ellul shows that the medieval man prefers to improve its own capacities to do things with the existing technology rather than to change the way of doing, by inventing new technologies.

‘There was no great variety of means for attaining a desired result, and there was almost no attempt to perfect the means which did exist. ... Man tended to exploit to the limit such means as he possessed, and took care not to replace them or to create other means as long as the old ones were effective.’ (Ellul, 1965, 67)

The traditional image is changed by the modern ideology of “the best way,” as Ellul puts it. Therefore, there is a universal reason that everyone should follow and there is one best human being: the white adult man. As a result, children are raised into this image of the rational perfection and a unique way to pursue it. The modern national state requires the fulfilment of a never-ending project of construction of the perfect man and the perfect state. Modernity imposes an image, an essence of man that requires a system of education to instruct citizens into their roles. To sum up, education can no longer be left in the hands of individuals; society should try to respect one universal curriculum that will transform the raw human material (people) into modern citizens. The modern system in use today fails in a global society as the options have increased manifold, we can no longer aim for an essence to be learnt by everybody.

Modern schooling system

The schooling system is criticized by Illich as missing both its educational purpose and its informational process.

‘But if schools are the wrong places for learning a skill, they are even worse places for getting an education. School does both tasks badly, partly because it does not distinguish between them. School is inefficient in skill instruction especially because it is curricular. In most schools a program, which is meant to improve one skill, is always chained to another irrelevant task. History is tied to advancement in math, and class attendance to the right to use the playground.’ (Illich, 1971, 17)

The teacher is the supreme authority in the classroom who knows everything and the child is a raw material who should be informed/ created. On the one hand, the child should not have their own voice or thoughts, just to reproduce without knowing why, any information provided by the teachers. Reproducing the information gives the child no skills, no proper ways to deal with reality. On the other hand, the schooling environment is not educational, it does not develop a character in child, the habitual action as Aristotle calls it, because the teacher addresses the pupil with authority, as representing the system and the knowledge.

Baudrillard, Lyotard, and other post-modern thinkers see this transformation in the ontology of childhood as a result of the dissolution of paper-based written culture, a linear and authoritative culture that established the rule of one rational way of doing things. The authorities, as parent and teacher are rationally constructed, are to be criticised on this rational model. The constructed relationships by means of a written linear culture are in crisis because of the new media that takes the place of parents and teachers in a pluralistic, non-linear, and anti-authoritative way. Roger Fidler says in Mediamorphosis. Understanding New Media: “for little children, the television became a 'machine for revealing secrets'. [...] The television, especially after 1960, totally undermined this system and contributed to the dissolution of adult authority.” (Fidler, 2004, 103).

On the other hand, this independence of children regarding old authorities is accompanied by a similar independence of the parents who prefer to leave the education of their children to the hands of state education and live their lives in a society of endless consumption. As Baudrillard puts it, “the parents are those who liberate themselves from children.” (Baudrillard, 2001, 48) By breaking the necessary relationships of education between child and parent, pupil and teacher, the education, primarily that of child (that in modern times was realised at school and at home and only at home in traditional societies) has become an impersonal education.

Parents are too busy and want to liberate themselves for consumption while teachers become a simple formal entity with no power or authority. Therefore, the humanistic education, which is nevertheless a form of violence for Lyotard⁴, is transformed in the assemblage of pieces of networked education that surpasses and dismisses the limits imposed by a linear system of formation. Nevertheless, we cannot accept the McLuhan conception, or that of Illich, that networked and new media education will save us and will represent a revival of traditional and more natural way of being. On the one hand, there is no way back to the traditional society because the 'global village' is constructed by concatenation of (post)-modern metropolis. The 'global village' does not have the ethics of a village, and the modern ethics, in the form of Kantian categorical imperative, is being dismissed as irrelevant today.

On the other hand, there is no '(more) natural' way of doing things. The 'natural way' is just one of the interpretations of the modern 'best way'. The new media is not closer to human nature. As Hannah Arendt puts it, there is at best just a human condition but there cannot be a human eternal essence. Therefore, new media can at least better fulfil the contemporary needs of humans. The criticism of essence, (of a supposed essence of childhood in our case) determines a new image of children. They are no longer humans in spe, but full humans with rights, responsibilities, and the right to affirm their own culture. The childhood is no more a transitory period of life but a meaningful existence per se. As different from adults – because of modernity – children find in the new media the means to express themselves, to acquire a new ontological status. Sonia Livingston points out four characteristics by which this new media contributes to reshaping the childhood:

1. Multiplication of personally owned media, encouraging the privatization of media use.

2. Diversifying media and media content, facilitating wider trends towards individualisation.

3. Convergence of traditional media, resulting in a blur of traditionally distinct boundaries.

4. Expansion of interactive media, resulting in the transformation of a mass audience into an active anonymous and larger group of participatory users. (Holloway and Valentine, 2003)

The child becomes an owner of very powerful tools, like computers and mobile telephones, the gates of access to a world designed for autonomous modern adults. Children can no more be isolated because the Internet is open and free with all its goods and evils. Computers, that children are more literate in than their parents, are the tools by which the world is managed by adults as well as by children nowadays. Whereas there used to be a specific time and space of childhood, delimited by the modern assignation of essences, now the children occupy the same cyberspace without even the possibility of identification of the (mis)use.

The effects of this access are growing geometrically as the number of media and media contents is increasing indefinitely. Children do not have access to a 'modern' world of adults but to a different world (even so for modern adults themselves), a world build by negotiations in which children take part as well. They access a multitude of worlds in which there is no pre-established path. Each user can, and is obliged, to construct in its own way. However, a process of convergence of all media occurs, a bringing together, a Heideggerian Gestalt, which makes possible the creation of virtual objects and personas constantly reshaped.

In addition, the last process mentioned by Sonia Livingston, but certainly not the least, is the interactivity of this digital realm. This interactivity is like the Cinderella of the digital world. The first computer networks, Arpanet and Minitel, were not intended to be interactive. As conceived by its creators, they were just systems of network distribution of information. The possibility of interaction in the form of infotainment between users was considered initially a misuse of the network but it became the mainstream of the Internet. Given the tremendous power of today’s new media, forms of interactivity change to the point that forms of real-life world interactions do not easily apply to the Internet and mobile phone usage as well.

As we have seen so far, the image of child constructed from the seventeen century onwards, does no longer correspond to the realities brought about by new media. The current educational system seems to be ‘based on wrong premises’ from a contemporary point of view. If modern education was effective in creating the modern man, it fails to answer contemporary challenges. The child is exposed to an infinite amount of information; therefore, a school system based on the transmission of information is simply out of date. Nevertheless, the complexity of contemporary society is more than ever in need of education, an education capable to respond the necessities of our 'brave new world'. This need for education is apparent if we consider the development of adult education in recent years and in the large amount of requalification by many.

A new paradigm of teaching

What Ivan Illich puts as the development of skills following personal choices, I will consider in the next part of my article from the point of view of character development and the assemblage of lifestyles.

At the end of this section, I will consider two images of classroom that can show the characteristics of a new approach to education. Both classrooms are actually implemented. The first is a traditional classroom and the second is an IT classroom. What is peculiar to these IT classrooms is that they were not intended to be so, but the specific of content and material circumstances bring about a new model.

The traditional classroom is based on a pyramidal model in which teacher represents the authority, the keeper of information, of secrets that he transmits to pupils. The only role of pupils is to listen, learn, and reproduce that information. They are simply seen as tabula rasa to be written on. The channel of communication is one-to-many, because only the voice of teacher is allowed to be heard, so when a pupil speaks, it is to reproduce what the teacher says, any other behaviour being considered either a wrong answer or indiscipline.

The IT classroom model is lot more different. To emphasize this shift I will use a quote from Sarah Holloway and Gill Valentine's Cyber-kids. Children in the Information Age; it analyses the specific geography of some IT classrooms in Great Britain, characteristics that are also present in a large majority of IT classrooms around the globe as well.

‘Perhaps one of the most noticeable aspects of the ICT lessons we observed in the case-study schools was their relatively relaxed atmosphere (Schofield 1997, 35). A research review of computers and classroom social processes, points to a number of studies. (For examples, see Chaiklin and Lewis, 1988; Davidson and Richie 1994; O'Connor and Brie, 1994; Schofield, 1995). Suggest that the introduction of computers into the classroom tends to be associated with “a shift in teachers' roles away from didactic whole class instruction towards more individualised and student-centred interaction.” [...] Children found ICT lessons more relaxed than other classes despite the fact many would eventually gain an educational qualification in the subject. This is because of the level of autonomy children have in relation to their learning. Pupils at Highfields, for example, described how their work in other lessons is strictly controlled by the teachers, and they are required to concentrate for long periods, listening to teachers, taking notes from the blackboard, or working from books. In ITC lessons by contrast, the pupils are taught as a group when a new task that will take several lessons to complete is introduced, but are then allowed working through this at their own pace soliciting help from the teacher as and when required. [...] This informality is emphasised for those pupils who are good at IT and therefore find the lessons less demanding. Though differences in ability are evident in all classes, they are more emphasised in those, which are not streamed by ability. Here, the brighter pupils can handle the work with ease and are left with time to themselves. Identified as one of the benefits of learning with computers, the relaxed classroom atmosphere that such student-centred teaching encourage, also have other implications. Most notably, social relations between children are more evident here than in strictly controlled classrooms where adult-child power relations are often more important. The IT lesson is thus a space within the school where teacher practice means pupil culture can come to dominate.’ (Holloway and Valentine, 2003, 49-50)

In conclusion, I emphasise on the characteristics of IT classrooms in opposition with traditional classrooms mentioned above. The IT classroom is based on a network model in which teacher does not represent the authority, but only a more informed peer. The role of pupils is to discover, to ask, and communicate in order to develop their paths in acquiring the skills of computer programming. The children are peers in a game of development. The channel of communication is many-to-many, because teacher and colleagues play the same role in class interactions. When a pupil speaks, he speaks his own voice, his own understanding of IT. That is more unexpected if we take into consideration that IT is a discipline as strict and as logical as maths. However, one important aspect that should be emphasised is the presence of the computer that is not only a tool but also an actant. Following the Actor-Network Theory of Bruno Latour (Latour, 2005), we should say that the computer is an actor as important as the teacher and pupils in IT classrooms. The geography of the classroom is dictated by the computer: pupils should look not at teacher but at computer and the class is formed by little groups. The computer is the first interlocutor of the child. To paraphrase a Heideggerian metaphor, which said that the voice of the master creates a classroom, here the IT, the computer is what brings together the actants. What is also very important is that in IT classrooms pupils do not reproduce what teacher said but they create and develop skills, they take part at and modify the classroom, they become active. These characteristics are emphasized in The Network Society by Jan van Dijk, in the chapter entitled “Psychology”, where he presents five opportunities of education in the new media age:

“1. Students will be able to manipulate subject matter themselves. The order, the speed, and even the complete contents do not have to be determined in advance. [...]

2. Making use of the many choices available in multimedia course material, students are able to learn by exploring and experimenting in open environments. [...]

3. Students may choose from several types of presentation, each with the same content. [...]

4. Course material used in multimedia education is extremely suitable for visualising, modelling, and simulating information. 'Playing' with this material proves to be a very valuable experience. [...]

5. Finally, interactivity enables the student to start a direct dialogue with a program in a device. This combination of hardware and software is called 'intelligent'. Students receive direct feedback and immediately know what they are doing wrong.” (van Dijk, 1999, 205)

Such, the process of education should become a form of entertainment. The new media culture makes a shift in the way of perceiving and experiencing the reality⁵.

The transformation of the schooling system as a whole into a new model is hard to acquire because teacher are not digital natives and they lack IT knowledge and skills that pupils are experts at. Indeed, teachers’ modern authority is destroyed in the new framework of the classroom but this is effectively how the things should work in order to develop pupils’ autonomous personalities, to let them speak, create and discover.

Cyber-kids

We have seen so far how the image of a child is being actively changed by a new media culture and how this, in turn, affects the current educational system. We focussed first on the schooling system because of two reasons. First, the powerful link created by modern culture between childhood and schooling has the consequence that the criticism and the research of children were mainly directed to school environment. Second, giving the fact observed by Baudrillard that parents tend to liberate themselves from children and the growing amount of time that children spend in new media environment (Internet, television, mobile phones), we can state that only two entities educate a child, school and new media. We now proceed to analyse the relation between children and new media from the perspective of how they live the networked virtual world.

First, let us clarify the term 'cyber-kid' used in our article. In 1985, Donna Haraway published the essay A Cyborg Manifesto: Science, Technology, and Socialist-Feminism in the Late Twentieth Century in "Simians, Cyborgs, and Women". There she introduced the term cyborg to designate the ontological status of technologically transformed human beings.

‘A cyborg is a cybernetic organism, a hybrid of machine and organism, a creature of social reality as well as a creature of fiction. [...] By the late twentieth century, our time, a mythic time, we are all chimeras, theorised and fabricated hybrids of machine and organism; in short, we are ‘cyborgs’. The cyborg is our ontology; it gives us our politics. The cyborg is a condensed image of not only imagination but also material reality, the two joined centres structuring any possibility of historical transformation.’ (Haraway, 1991, 49-50)

In our terms, the cyborg is the entity constructed through virtual networks. It does not have to be physically modified by technology. It is enough that nowadays our world is technologically orientated. Technology comprises digital technology, i.e. the Internet and mobile phones. We are hybrid beings constructed by a new understanding of being. To be connected means to understand differently our existence. In addition, our actions become mainly digital, virtual actions. The image of self is digitally constructed. The man with a computer connected to Internet or with a mobile phone is a different kind of being. The Heideggerian being-in-the-world has changed to a digital insertion in the networks. Therefore, we should reconsider the way children have to be conceptualized in a different way, especially because nowadays children are born in a technologically embodied world. They are digitally native. They are cyber-kids by birth.

Self-creation: One of the main characteristics that the digital realm exhibits is the necessity of self-presentation. On every social network site the child is obliged, by the structure of the site itself, to create his/her own image. Alternatively, to put it better, to re-create an identity. There are predefined tools, like avatars, layouts, fields to be filled in, that allow the child to choose an identity. Based on those choices a community is also instantiated, the links are automatically created. If the specific identity is more or less one's choice, the network dictates the patterns of construction. The structure of network is like birth characteristics that one cannot change. Each person receives a partial structure of himself or herself when they sign up. Moreover, if one does not choose an option, that field will receive a default value. As a result, the network itself is co-constituent of one's identity.

Multiple instantiation: But the construction of the self is not linear and differs from one environment to another. To construe an identity in Second Life differs from constructing an identity on hi5 or Yahoo Messenger. Each of them requires different information, different types of content. However, each of them requires a certain creation, a self-definition. In addition, the specific aim for connecting to a certain network requires the construction of an avatar with certain characteristics. One presents herself in a certain way on a date-site and in a different way on a forum concerned with cars. These identities could conflict with each other, and certainly they are not identical. Moreover, these multiple and different instantiations of users may be dealt with at the same time, shifting from one another. This process contributes to the fact that identity on the Internet (but with real-life consequence) becomes floating, unstable.

Self-experimentation: Generally, teenagers are inclined to self-experimentation. Digital media enhances this characteristic. The new media culture put a high value on being different and on self-experimenting. The multiplication of media correlates with a multiplication of modes of expression that are not only possible but become real. What is technologically possible is or will be instantiated. This need for experimentation seen in children produces content that blurs the limits and shock. For Heidegger, this need for experience of contemporary world is a consequence of nihilism and de-valorisation. If there are no new universal values to follow then we will be left with ceaseless experimentation.

Construction of life-style

In 1984, Albert Borgmann analysed the character of contemporary technology and presented the ubiquity of assemblage, a phenomena taking place in all domains of technological life. The reality is itemised, decomposed in its smallest constituting elements in order to reassemble them in products following the logic of technology assemblage. The logic of assemblage functions at every stage as the principle of deriving an indefinite number of products from some basic items. This itemised restructuring, the de-composition of basic elements, is accompanied by de-contextualisation. Elements should be extracted from their context to become pure elements for furthering life’s production line. Life-style is constructed in the same manner.

The only value of these items of life-style is their assemblage value, their capacity to be included in any other construction.

‘But when the supporting structure of daily life assumes the character of machinery that is concealed and separated from the commodities it procures and when these become isolated and mobile, then it becomes possible to style and restyle one's life by assembling and disassembling commodities. Life becomes positively ambiguous.’ (Borgmann, 1987, 92)

Life itself becomes a commodity. The identity online is an assembled identity. The child is confronted with a large variety of items of life-style that she has to assemble in order to construct her identity. Moreover, is it a matter of only one identity or of the stabilization of identities? The many identities she can, and should, assume are, and should be, constantly reshaped. The reshaping is not a matter of getting closer to the real self, but of creating a multitude of selves. This may result in the development of capacities of expression and of one's personality, but also in the loss of one's personality in the multitude of life-styles she assumes. “At best the increase of opportunities for information and communication will contribute to a universally developed personality.” (van Dijk, 1999, 216). However, if one cannot manage the digital assemblage, there can be also personality disorders. Jan van Dijk proposes four related personality types. First, there is the rigid or formalistic personality, people who cannot relate to others in a normal way but only as they relate with computers or other media. Then, there is a computerised personality, who perceives others as just another type of computer. The unsocial personality tends to relate only by means of computers as a safer environment, Finally, there is the multiple personality, whose roles played online surpass one's personality to such an extent that she is only those roles and nothing more.

The assemblage of lifestyles brings us to the problem of character. As Internet provides all necessary information, it also provides the necessary items to self-construction. Moreover, the new media culture is stringent in asking repeatedly for redefinitions of oneself. The Internet does not provide only information but also items of lifestyles as commodities in order for the consumer to construct herself. However, this eternal reconstruction becomes schizophrenia or paranoia unless there is a critical appropriation of those new media. For developing a character, one has to have one. This is true for technology and humans as well. Their characters shape each other in interaction. The problem with character is that one cannot acquire one if one does not have one yet.

‘Metaphysically, character is neither essence nor accident. Epistemologically, character is neither conceived nor perceived. Anthropologically, character is neither determination nor freedom. Character is a reality always in-between, “Neither universal essence nor particular accident, a limited determination and an equally limited freedom. In it lies the heart of the human condition.’ (Mitcham 2000, 133).

Similar to knowledge, which is not a summing up of the amount of items of information, the amount of items of life-style does not sum up in character. Aristotle defines character as produced by nature and habit. If one cannot form these habits, if one loses herself in the multitude of the selves assumed on the Internet, then the Internet becomes a weapon of self-destruction rather than a tool for self-creation. To be on the Internet means to create selves and communities by assembling items of lifestyle. The Internet requires the never-ending reshaping of oneself(s). Users' characters and the way the Internet looks like depend on each other because, as Bruno Latour shows in his Actor-Network Theory, humans and artefacts act together and shape each other. On the one hand, the particular path through the network shapes one's character. On the other hand, to create self(s) and communities and digital objects (software, content) means to build the character of the Internet. Children, in this case, are the first victims if they do not have the necessary tools to develop a character, to create a meaningful use of Internet.

Shocking identities

I will analyse now an example of children-produced content in order to extract some more characteristics of cyber-kids. The material is one of many homemade videos produced by teenagers that lift the skirts of unknown women on street. The videos posted on Youtube of gratuitous antisocial acts are neither a use nor an abuse of the network but an act induced by the specific disposition of contemporary technology. These acts were absurd if there were no record and no network to post the content. The record alone is not enough, because the posting part is more important. The academic 'publish or perish' is assimilated by Internet in the form of 'either post or do not exist'. Moreover, the content of every post should be shocking because of the immense availability of tremendously various contents on the Internet to the extent that things become very insignificant. The trifling nature of things and people in new media is the cause of the violent character of such posts. The other is perceived through media, the other is just an image. This behaviour of recording antisocial performances is also a consequence of candid camera shows. Nevertheless, there are many differences between candid camera and these videos. In candid camera shows, the focus is on the embarrassment of people in strange situations. In addition, there are ethical limits in the case of television. However, the children that created this type of content act as if others are media creations as well and the violence is purely experimental in character. These videos are centred only on shocking acts. These videos are not some extreme form of manifestation in new media but a normal characteristic.

Even the self-presentation of children is shocking. To post is to post something different. The children create exhibiting selves on Internet. Privacy and intimacy are understood in a different manner. First, it is because on-line relationships are unstable in the first stages. Consequently, the information given in on-line interactions presume a violent language, shocking content, lies as well as intimate things. The identity assumed online nevertheless has consequences for the real identity of children. They also construct themselves in real life as virtual identities. To be an Internet native means to see the real world as a continuation of the virtual world and not the other way around as older generations do. The categories of self-presentation for children in real world are therefore different and follow online patterns. This brings again the problem of character, of developing children’s personalities. Therefore, more than ever, education has become utterly important. Children should receive the tools for consistent self-creation because the Internet tends to dissipate the personality. Even if the Internet can provide the tools for exceptional self-expression, it does not encourage it. This education should not assume the inferiority of children but should take the children as partners in projects of consistent development in on-line environments because, as we have seen, the traditional school pattern is unproductive in educating children because of its false premises.

Bibliography:

Benjamin, Walter (1998). The Work of Art in the Age of Mechanical Reproduction. http://www.marxists.org/reference/subject/philosophy/works/ge/benjamin.htm.

Borgmann, Albert (1987). Technology and the Character of Contemporary Life. The University of Chicago Press.

Ellul, Jacques. (1965). The Technological Society. Alfred A. Knopf.

Fidler, Roger (2004). Mediamorphosis. Idea Design & Print.

Haraway, Donna J. (1991). Simians, Cyborgs, and Women. Routledge.

Heidegger, Martin (1993). Basic Writings. Routledge.

Holloway, Sarah L. and Valentine, Gill (2003). Cyberkids. Children in the information age. Routledge.

Illich, Ivan (1971). Deschooling Society. http://www.preservenet.com/theory/Illich/Deschooling/intro.html

Latour, Bruno (2005). Reassembling the social: an introduction to actor-network-theory. Oxford University Press.

Lyotard, J.-F. (2002). Inumanul. Idea Design & Print.

Mitcham, Carl (2000). On Character and Technology. In Higs, Erric and al. (eds.). Technology and the Good Life?. The University of Chicago Press, pp. 126-148.

van Dijk, Jan (1999). The Network Society: Social Aspects of New Media. Sage.

1 See M. Foucault, Madness and Civilization: A History of Insanity in the Age of Reason, The Birth of the Clinic: An Archaeology of Medical Perception or Discipline and Punish: The Birth of the Prison.

2Maturity and childhood are complementary concepts and questioning one of them undermines the other too. Maturity as opposed to childishness is a way to behave regardless of age.

3These categories are to be considered as ideal types, which tend to be predominant in a society or in certain domains. For example, medieval society had a schooling system that transformed the natural pagan into the Christian man. But at the level of schooling, there was no consideration of child as inferior to adult. “ Until the Second Vatican Council, each child was instructed that a Christian reaches moral discernment and freedom at the age of seven” (Illich, 1971, 26)

4 „Every education is inhumane because it cannot succeed without coercion and terror, and I think about the least controlled education, the least pedagogical one, that which Freud calls castration and make him say, related to 'good methods' of raising children, that anyway thing go from bad to worse” (Lyotard, 2002, 8)

5 “The distracted person, too, can form habits. […] Reception in a state of distraction, which is increasing noticeably in all fields of art and is symptomatic of profound changes in apperception, finds in the film its true means of exercise. The film with its shock effect meets this mode of reception halfway. The film makes the cult value recede into the background not only by putting the public in the position of the critic, but also by the fact that at the movies this position requires no attention. The public is an examiner, but an absent-minded one.” (Benjamin, 1998)

Virusul, codul şi pornografia

Kant şi Freud au găsit că marea cultură se creează printr-o sublimă sublimare. Marea artă este sublimă pentru că nu poate fi prinsă în concepte, transcende mediocritatea de zi cu zi. Şi, pentru a ajunge la ea, are loc procesul de sublimare prin care impulsurile/instictele vitale sunt refulate şi sublimate. În lipsa sublimării, spune Freud, apar comportamentele patologice. Ceea ce nu au observat cei doi este procesul, omniprezent astăzi, de neg-sublimare (după neg-entropia din fizică; a nu se confunda cu anti-sublimarea) şi produsul său, maneaua. Genul proxim al manelei este pornografia, produs incultural mult mai larg răspândit pe mapamond.

***

Acum câţiva ani citeam un articol de Umberto Eco care mi s-a parut extrem de hilar: “Cum să recunoaştem un film porno”. Oricât de neiniţiat ar putea fi cineva, tot ar recunoaşte un film porno. Aşa credeam până de curând, când am fost bombardat de cateva producţii „culturale”, care, dacă nu se conformau definiţiei pe care eu o dădeam pornografiei, în schimb satisfăceau pe deplin condiţiile impuse de Eco. Adică, acţiunea filmului, cum ar fi aşteptarea unui tramvai, elementele de decor sau anumite cadre sunt suprasaturat evidenţiate. Asta pentru că filmul nu transmite nimic dar trebuie să arate totuşi ceva. Cele două ore ale unui film trebuie umplute cu ceva: reluări din diferite poziţii, mişcare încetinită şi, întâi de toate, zoom-area anumitor scene. Filmele la care mă refer aici sunt „Patimile lui Christos” şi „Codul lui da Vinci”, ambele fără nici o valoare estetică, create în cel mai pur stil holywoodian. Primul, un „film de bătaie” á la Rocky, al doilea, un jalnic film poliţist. De fapt, aceste filme nu sunt excepţii de la vreo regulă, ci consecinţele unei vechi dezbateri teologice, cea dintre iconoduli şi iconoclaşti. La al Şaptelea Sinod Ecumenic, Niceea 787, se statuează venerarea imaginilor sfinte. Dar nu numai icoanele au beneficiat de acest sinod, ci întrega artă reprezentativă. Consecinţa postmodernă a artei reprezentative este pornografia, adică arătarea totală: nimic nu mai este ascuns. Ca urmare, una din ultimele imagini din „Patimile lui Christos” este o imagine erotică după toate standardele: un corp gol de bărbat care se ridică din poziţia şezând, filmat din profil. Asta ar fi cireaşa de pe tortul pe care ni l-a oferit Mel Gibson, în care scenele de tortură sunt filmate cu o insistenţă pornografică. Până la a arăta virilitatea întemeietorului creştinismului, povestită de altfel de către Dan Brown, nu mai este decât un pas. Sau un nou sezon holywoodian. Aceeaşi senzaţie de pornografie o trezeşte şi „Codul lui da Vinci”, atât cartea cât şi filmul, prin faptul că este suprasaturat de clişee şi locuri comune, iar acţiunea poliţistă, brodată pe lângă acest deluviu de simboluri care nu mai simbolizează nimic, nu satisface nici măcar standardele romanelor de duzină. Cele două părţi ale Codului, cea poliţistă şi legenda Gralului, se potrivesc perfect unui bun banc despre G.W. Bush, în care medicul îi spune: „Your brain has two parts: a Left one and a Right one. In the Left one, there is nothing right, and in the Right one, there is nothing left”.

Dar similitudinile dintre cele două producţii nu se opresc aici. Al doilea element pe care îşi bazează popularitatea este cel religios. Se prea poate ca acesta să fie modul în care religiozitatea contemporană să îşi facă simţită prezenţa: suprasaturarea şi jocul liber cu vechi simboluri. Şi într-adevăr, „Codul” şi „Patimile” ar fi religioase, dacă nu ar aparţine contemporaneităţii. Pentru cei care încă nu au deprins citirea ironică a textelor postmoderne, „Codul” este o erezie, iar „Patimile” o capodoperă a creştinătăţii. Ele par a pune la încercare credinţa, dar în fapt nu au nici o legătură cu aceasta. Decât poate aceea că Biserica a devenit agent publicitar pentru producţiile pornografice ale Sfintei Păduri (Holy Wood). Nu credinţa este cea interogată aici, ci situarea actuală a simbolului religios, un produs vandabil al societăţii consumeriste. Atât „Codul” cât şi „Patimile” ţin de o modă (in-)culturală, manelismul; sunt filme de sezon care se adresează structurilor imaginarului colectiv contemporan, erodându-le pe acestea. Nu se pun întrebări şi nici nu se oferă răspunsuri. Nimic nou nu transpare prin îngrămădirea de simboluri creştine sau exhaustivitatea modurilor romane de tortură din primul secol al erei noastre. Creştinismul, în acest caz, este doar structura de putere care contribuie la distribuirea în masă a acestor producţii. El se află în aceeaşi poziţie cu Windows-ul care, prin poziţia de monopol al pieţei sistemelor de operare, este principalul vehicul al virusurilor informatice.

Şi, într-adevăr, „Codul” şi „Patimile” acţionează ca un anumit soi de viruşi: aceia care reduplică o informaţie inutilă până la umplerea hard-ului. În acest caz, „Codul” are de departe întâietate. Nu doar a umplut librăriile şi cinematografele, dar a dat naştere la cele mai bizare versiuni ale sale. De la „Gay Vinci Code”, orientarea sexuală a lui Leonardo fiind un picuţ incertă, şi până la interpretări ale interpretărilor simbolurilor din carte, care oricum nu mai aveau nevoie de interpretare. Este adevărat însă că virusurile nu sunt neaparat ceva rău. Ele pot evidenţia erori de sistem, pe care este bine să le corectăm. Sau pot elimina direct astfel de erori de sistem, cum s-a întâmplat cu binevenitul virus antimanele care ştergea toate fişierele audio ce conţineau în titlu numele corifeilor manelelor româneşti. Eu încă nu am găsit partea bună a virusurilor „Codul” şi „Patimile”, dar poate că există. De exemplu, popularizarea operelor lui da Vinci, nu că acestea ar fi avut nevoie de publicitate. Sau, pentru a duce teoria conspiraţiei până la capăt, aşa cum ne sugerează romanul lui Dan Brown, ne putem gândi că există viruşi creaţi de companiile de antiviruşi pentru a-şi vinde mai bine produsele. Şi în acest caz, „Codul” probabil că a fost comandat de Biserică pentru a-şi vinde mai bine indulgenţele credincioşilor care au călcat strâmb şi au vizionat „blestematul” de „Cod”. Ori, chiar Brown o fi fost plătit pentru roman de Opus Dei cu celebra valiză cu obligaţiuni ale Vaticanului despre care se vorbeşte în carte. Căci, la urma urmei, existenţa acestei divizii a Bisericii Catolice, Opus Dei, a fost singurul element pe care nu îl cunoştea toată lumea înainte de a fi citit cartea.

Şi, în final, o ultimă întrebare: Dar cu Leonardo ce-aţi avut?