Ca orice om normal, fără fobii, manii şi alte ii, şi eu mi-am dorit să ajung împăratul lumii. Probabil din cauza grandomaniei, arahnofobiei, hemofiliei, antropofagiei, mitomaniei, mizantropiei, homofobiei, misoginiei, misandriei, fobomaniei, maniofobiei, gastronomiei, fotografiei, vulvofagiei, falocentrismului, socialismului, capitalismului, canibalismului şi a altor multe stări patologice sau gramofonice de care sufăr eu şi alte vreo şase şi ceva miliarde de animale bipede, fără pene şi cu unghii late. Şi pentru că voinţa de putere trebuie să aibă un început, am pornit pe drumul anevoios al cuceririi lumii de la simple constatări zilnice creându-mi modelele de viaţă. Puterea cea mai mare părea să o deţină bunicul. Avea o viaţă liniştită, toată lumea de la zarzavagioaică până la frizer îl cunoştea şi se purta respectuos cu el. Munca lui de fiecare zi era mult mai tihntă şi mai uşoară decât infernala viaţă de preşcolar, cu orele fixe de culcare, cu interdicţia de a face în pantaloni, cu zmeii de care trebuia să mă speri, cu mâncatu' tot din farfurie, cu pisica pe care nu aveam voie să o trag de coadă ca să miaune, cu maşinuţa care nu făcea nino-nino exact ca salvarea, şi Doamne!, câte alte neajunsuri şi greutăţi. Pe când bunicu, stătea acasă şi, o dată pe lună, un nene soios şi beţiv care avea o fetiţă - mai mare dragul s-o tragi de codiţe - venea şi îi dădea o groază de bani. Atâţia bani cât avea împăratul verde care stătea peste mări şi ţări şi avea trei fete frumoase de măritat cu Feţi-Frumoşi care să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţe, exact ca bunicu cu pensia lui. Din păcate bunicu nu ştia cum să folosească banii. De exemplu cumpăra crenvurşti şi cartofi, îi dădea frizerului cu ochii bulbucaţi care mă chinuia cu o maşină infernală, îi dădea pe hârtii cu poze alb-negru (foarte urâte, cu oameni necunoscuţi cu excepţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu) (măcar de ar fi fost colorate pozele). Şi avea bunicu straniu obicei să se uite toată dimineaţa la hârtiile alea (în loc să îmi spună mie poveşti) şi apoi se ducea şi îi spunea bunicii câte în lună şi în stele, lucruri pe care cică le-a aflat uitându-se la pozele alea. Nici măcar nu erau desene animate unde se întâmplă păţanii sau reviste cu Pif şi Hercule unde mâţa e mai deşteaptă ca căţelu'. Deşi eu nu cred asta. Că pisica noastră e proastă şi stă toată ziua pe sobă. Dar revenind la bunicu şi obiceiurile lui proaste. Când era o zi mai deosebită ca 23 August, când tovarăşul Nicolae Ceauşescu i-a bătut pe turci şi pe nemţi de le-a sunat apa în cap, sau de ziua lu' bunica, când venea Oana şi o plimbam călare prin toată casa (Oana e nepoata lu' tanti Ludmila), bunicu se ducea şi dădea banii pe bere, o apă amară cu bulbuci pe care şi el şi bunica o beau cu multă plăcere de parcă era Brifcor. Dar mie nu-mi plăcea deloc. Şi majoritatea banilor bunicu îi dădea pe lucruri inutile. Aşa că m-am hotărât să devin pensionar şi să trăiesc şi eu ca împăratul verde care avea trei fete frumoase de măritat. Aş fi vrut eu să mă însor cu una din fetele împăratului verde dar bunicu mi-a spus că nu se poate că s-au măritat deja cu Feţi-Frumoşi. Asta am înţeles mai greu: dacă fetele sunt frumoase şi de măritat, de ce nu pot să mă mărit şi eu cu ele? Nici cu tanti dentista nu aveam voi să mă însor că cică avea un soţ. Dar mie mi-ar fi plăcut că îmi dădea ciocolată de fiecare dată când ne întâlneam cu ea şi mirosea şi foarte frumos. Tot aşa m-a mai supărat bunicu într-o zi când l-am întrebat de ce nu are şi el copii. Că mi-ar fi plăcut să mă joc cu copiii bunicului. Iar el mi-a răspuns că tata este copilul lui, de parcă tata ar fi copil. Şi dacă bunicu ar fi tată, cum ar mai putea el să fie bunic? Şi dacă tata ar fi copil, atunci nu ar putea să aibă copii şi să fie tată. Şi a mai zis şi că mama e copilul lui bunica cealaltă, care ştiu sigur că nu are copii că are părul alb, si numai bunicile au părul alb nu şi mamele.
Dar să revenim la pensia mea. Am aflat că e destul de greu să ajungi pensionar. Întâi de toate trebuie să îţi faci părul alb. Asta cred că se poate rezolva că şi mama s-a colorat odată roşcat. După aceea trebuie să îţi găseşti un nepot. La început am crezut că este destul de uşor şi mi-am întrebat toţi colegii de grădiniţă dacă nu vor să fie nepoţii mei. Mai puţin pe Andreea şi pe Laura care erau foarte frumoase şi voiam să mă însor cu ele nu să îmi fie nepoate. Dar nimeni nu a acceptat. O să o rog pe bunica să îmi dea un nepot că ea are patru şi nu îi trebuie atât de mulţi, căci oricum se plânge toată ziua că nepoţii sunt obraznici şi îi fac capul calendar. Să zicem că am rezolvat şi cu nepoţii dar cel mai greu o să îmi fie acum să îl conving pe bunicul că ştiu să citesc poveşti pentru nepoţi. Şi i-am arătat de atâtea ori că ştiu dar el zice că eu spun pe de rost poveştile din carte. Dar şi el face la fel ca mine când citeşte: spune o bucată de poveste uitându-se la poze şi apoi dă pagina şi mai spune o bucată de poveste. Cică nu ştiu să citesc pentru că eu nu dau pagina când trebuie. O să fiu mai atent şi când o să dau şi eu pagina când trebuie o să mă pot face pensionar şi o să îmi vină pensia în fiecare lună şi o să fiu mai tare ca Ceauşescu şi mai tare ca împăratul verde care avea trei fete frumoase de măritat.
6 februarie 2010
5 februarie 2010
Două exemple nipone
Ceasurile nipone sau (ne)universalitatea tehnologiei
Lewis Mumford, cercetând istoria tehnologiei din perspectiva unei istorii a modernităţii şi a raţionalizării, consideră măsurarea regulată a timpului prin mijloace mecanice drept punctul de cotitură de la care pornind se instituie o nouă logică a existenţei. „La ce moment apare pentru prima dată maşina în civilizaţia modernă? ... În orice caz, în secolul XIII există atestări clare ale ceasurilor mecanice, iar până în 1370 ceasul 'modern' în adevăratul sens al cuvântului fusese construit de Heirich von Wyck la Paris. ... iarnă sau vară, zi sau noapte, oricine devenea conştient de ticăitul regulat al ceasului. ... Ceasul, şi nu maşina cu aburi, este maşina-icoană a erei industriale moderne.” (Mumford, 1934, 12-14) Ceasul este un instrument universal. El serveşte şi raţionalizează scopurile umane. Este creat prin aplicarea principiilor ştiinţei moderne. Este independent şi indiferent în funcţionarea sa faţă de condiţiile exterioare. Generalizând, tehnologia este un instrument ştiinţific neutru la îndemâna omului. Această definiţie a tehnologiei este punctul de pornire a eseului heideggerian privind esenţa tehnicii moderne. Şi toate cele patru caracteristici specificate anterior, instrumentalismul, antropomorfismul, neutralitatea şi ştiinţificitatea tehnologiei, vor fi demontate ca aparţinând unei înţelegeri superficiale a tehnicii moderne.
Acest concept al „tehnicii moderne” pare a fi un pleonasm. A fi modern înseamnă a realiza împlinirea esenţei tehnicii ca ordonare matematică şi dominare a naturii. Modernitatea şi tehnologia, ne spun majoritatea gânditorilor secolului XX, sunt feţe ale aceleiaşi monede. Ceasul lui Mumford conduce inexorabil la măsurarea timpului în intervale regulate, universal valabile. Pot şti cu precizie ce oră este acum la Tokyo printr-un simplu calcul matematic: adun ora locală cu diferenţa de fus orar. Utilizarea ceasului nu ţine seama de culturi, el îşi impune raţionalitatea. Sau cel puţin aceasta este eroarea la care ne conduce lipsa de consideraţie faţă de realităţile istorice.
Construcţia ceasului se originează în trei dispozitive de măsurare, sau mai bine spus de cunoaştere a evoluţiei, timpului. Este întâi vorba de clepsidră, care delimitează perioade precise din timp. O clepsidră indică totdeauna un interval, între întoarcerea ei şi golirea recipientului superior, în mod discontinuu, fără legătură cu lumea exterioară. Celelalte două dispozitive sunt cadranele solare, verticale, aşezate pe acoperişul clădirilor, şi orizontale, aşezate pe sol. Acestea măsoară timpul diurn prin umbra unei tije centrale pe care o aruncă soarele pe un semicadran gradat în 12 intervale. Umbra se mişcă, pe semicadranele verticale, în partea inferioară a tijei, 'în sensul opus acelor de ceasornic', iar pe semicadranele orizontale, în partea superioară a tijei, 'în sensul acelor de ceasornic'. Intervalul de timp măturat de umbra tijei este variabil în funcţie de anotimp şi doar miezul zilei este indicat foarte precis la intervale regulate de 23,934 ore (măsura exactă a unei zile). Ceasul împrumută caracteristici de la toate aceste dispozitive şi se transformă în instrument universal.
În secolul XVII curtea imperială chineză era fascinată de ceasurile europene şi de importul şi dezvoltarea respectivei tehnologii. Ciudăţenia acestei deschideri, chinezii nefiind interesaţi de alte produse pe care europenii le ofereau în schimbul mătăsii şi al porţelanurilor, este faptul că ceasurile nu erau folosite pentru măsurarea timpului. Ele erau utilizate doar ca decoraţiuni interioare. Cauza unei astfel de derive de utilizare este explicată fie prin inutilitatea socială a măsurării timpului în China, fie ca respingere a utilităţii unei invenţii vestice care în subsidiar purta cu sine valorile culturii de origine.
În aceeaşi perioadă, ceasurile ajung şi în Japonia dar acestea nu sunt menţinute conform designului original ci sunt adaptate specificităţilor culturale nipone. Zilele de vară fiind mai lungi decât cele de iarnă, artizanii niponi inventează noi tipuri de ceasuri. Acestea măsurau timpul conform împărţirii tradiţionale care ţine seama de diferenţele între anotimpuri, astfel încât orice zi, lungă sau scurtă, să aibă 12 ore egale. Astfel, apar ceasuri cu cadrane interşanjabile sau ceasuri cu greutăţi a căror mecanism respectă o cadenţă diferită în funcţie de anotimp. Unul din cele mai interesante modele de ceasuri japoneze (wadokei) medievale, creat în 1851 de către Hisashige Tanaka, deplasează mecanic cele douăsprezece semne ce denumesc orele zilei astfel încât limba ceasului, care se mişcă regulat, să indice acelaşi semn la răsăritul, respectiv apusul, soarelui pe întreg parcursul anului (http://www.youtube.com/watch?v=9PSKzhybeX4).
„Ceasurile tradiţionale japoneze pot fi privite ca succese ale raţionalităţii instrumentale, care suportă teza constructivismului social al tehnologiei. Artizanii japonezi au deschis cutia neagră a mecanismului ceasului occidental şi l-au recreat în conformitate cu nevoile grupurilor sociale japoneze.” (Murata, 2003, 244) De cealaltă parte, China respinge proprietăţile instrumentale ale ceasului şi refuză să îl vadă pe acesta într-o logică a utilizării sale practice. „În contrast cu Japonia, în Europa ceasurile au fost văzute ca întruchipând o viziune metafizică şi oamenii nu percepeau doar ceasurile ci percepeau lumea 'prin intermediul' ceasurilor” (Murata, 2003, 244) În Europa ceasul devine modelul pe baza căruia universul este interpretat ca mecanism ordonat şi regulat.
Ceasurile nu sunt un exemplu izolat, un detur nefericit, ci modul în care instrumentele 'neutre', 'raţionale', 'independente', sunt adoptate de comunităţile de utilizatori. Celălalt exemplu nipon exprimă acelaşi lucru, de data aceasta în cazul unei tehnologii contemporane, şi anume blogurile, jurnalele online. „Japoneza este cea de-a doua limbă folosită cel mai des în blogosferă, situaţie explicabilă prin gradul de tehnologizare a acestei ţări. Există însă şi o altă explicaţie. Bloggingul are alte înţelesuri şi semnificaţii în Japonia decât în restul lumii. Motivaţiile de a scrie şi a citi bloguri diferă şi ele. Spre deosebire de alte ţări, unde bloggingul este folosit pentru a creşte vizibilitatea şi autoritatea unor acţiuni sau persoane, în Japonia, [...] 70% din bloggeri declară că şi-au creat blog pentru a-şi consemna gândurile şi trăirile şi nu pentru a deveni mai vizibili în spaţiul public sau în comunităţile virtuale. Diferenţa rezidă în paradigma culturală specifică Japoniei, care pune accent pe anonimat ca principiu de bază al comunicării online. Aşa se explică de ce numărul comentariilor şi linkurilor pe bloguri este mult mai mic în Japonia decât în alte ţări.” (Guţu, 2007, 48) Aceeaşi tehnologie, alte istorii, alte utilizări, alte idealuri. Poate că nici nu mai putem afirma că este vorba de una şi aceeaşi tehnologie ci doar de aceeaşi familie tehnologică.
Lewis Mumford, cercetând istoria tehnologiei din perspectiva unei istorii a modernităţii şi a raţionalizării, consideră măsurarea regulată a timpului prin mijloace mecanice drept punctul de cotitură de la care pornind se instituie o nouă logică a existenţei. „La ce moment apare pentru prima dată maşina în civilizaţia modernă? ... În orice caz, în secolul XIII există atestări clare ale ceasurilor mecanice, iar până în 1370 ceasul 'modern' în adevăratul sens al cuvântului fusese construit de Heirich von Wyck la Paris. ... iarnă sau vară, zi sau noapte, oricine devenea conştient de ticăitul regulat al ceasului. ... Ceasul, şi nu maşina cu aburi, este maşina-icoană a erei industriale moderne.” (Mumford, 1934, 12-14) Ceasul este un instrument universal. El serveşte şi raţionalizează scopurile umane. Este creat prin aplicarea principiilor ştiinţei moderne. Este independent şi indiferent în funcţionarea sa faţă de condiţiile exterioare. Generalizând, tehnologia este un instrument ştiinţific neutru la îndemâna omului. Această definiţie a tehnologiei este punctul de pornire a eseului heideggerian privind esenţa tehnicii moderne. Şi toate cele patru caracteristici specificate anterior, instrumentalismul, antropomorfismul, neutralitatea şi ştiinţificitatea tehnologiei, vor fi demontate ca aparţinând unei înţelegeri superficiale a tehnicii moderne.
Acest concept al „tehnicii moderne” pare a fi un pleonasm. A fi modern înseamnă a realiza împlinirea esenţei tehnicii ca ordonare matematică şi dominare a naturii. Modernitatea şi tehnologia, ne spun majoritatea gânditorilor secolului XX, sunt feţe ale aceleiaşi monede. Ceasul lui Mumford conduce inexorabil la măsurarea timpului în intervale regulate, universal valabile. Pot şti cu precizie ce oră este acum la Tokyo printr-un simplu calcul matematic: adun ora locală cu diferenţa de fus orar. Utilizarea ceasului nu ţine seama de culturi, el îşi impune raţionalitatea. Sau cel puţin aceasta este eroarea la care ne conduce lipsa de consideraţie faţă de realităţile istorice.
Construcţia ceasului se originează în trei dispozitive de măsurare, sau mai bine spus de cunoaştere a evoluţiei, timpului. Este întâi vorba de clepsidră, care delimitează perioade precise din timp. O clepsidră indică totdeauna un interval, între întoarcerea ei şi golirea recipientului superior, în mod discontinuu, fără legătură cu lumea exterioară. Celelalte două dispozitive sunt cadranele solare, verticale, aşezate pe acoperişul clădirilor, şi orizontale, aşezate pe sol. Acestea măsoară timpul diurn prin umbra unei tije centrale pe care o aruncă soarele pe un semicadran gradat în 12 intervale. Umbra se mişcă, pe semicadranele verticale, în partea inferioară a tijei, 'în sensul opus acelor de ceasornic', iar pe semicadranele orizontale, în partea superioară a tijei, 'în sensul acelor de ceasornic'. Intervalul de timp măturat de umbra tijei este variabil în funcţie de anotimp şi doar miezul zilei este indicat foarte precis la intervale regulate de 23,934 ore (măsura exactă a unei zile). Ceasul împrumută caracteristici de la toate aceste dispozitive şi se transformă în instrument universal.
În secolul XVII curtea imperială chineză era fascinată de ceasurile europene şi de importul şi dezvoltarea respectivei tehnologii. Ciudăţenia acestei deschideri, chinezii nefiind interesaţi de alte produse pe care europenii le ofereau în schimbul mătăsii şi al porţelanurilor, este faptul că ceasurile nu erau folosite pentru măsurarea timpului. Ele erau utilizate doar ca decoraţiuni interioare. Cauza unei astfel de derive de utilizare este explicată fie prin inutilitatea socială a măsurării timpului în China, fie ca respingere a utilităţii unei invenţii vestice care în subsidiar purta cu sine valorile culturii de origine.
În aceeaşi perioadă, ceasurile ajung şi în Japonia dar acestea nu sunt menţinute conform designului original ci sunt adaptate specificităţilor culturale nipone. Zilele de vară fiind mai lungi decât cele de iarnă, artizanii niponi inventează noi tipuri de ceasuri. Acestea măsurau timpul conform împărţirii tradiţionale care ţine seama de diferenţele între anotimpuri, astfel încât orice zi, lungă sau scurtă, să aibă 12 ore egale. Astfel, apar ceasuri cu cadrane interşanjabile sau ceasuri cu greutăţi a căror mecanism respectă o cadenţă diferită în funcţie de anotimp. Unul din cele mai interesante modele de ceasuri japoneze (wadokei) medievale, creat în 1851 de către Hisashige Tanaka, deplasează mecanic cele douăsprezece semne ce denumesc orele zilei astfel încât limba ceasului, care se mişcă regulat, să indice acelaşi semn la răsăritul, respectiv apusul, soarelui pe întreg parcursul anului (http://www.youtube.com/watch?v=9PSKzhybeX4).
„Ceasurile tradiţionale japoneze pot fi privite ca succese ale raţionalităţii instrumentale, care suportă teza constructivismului social al tehnologiei. Artizanii japonezi au deschis cutia neagră a mecanismului ceasului occidental şi l-au recreat în conformitate cu nevoile grupurilor sociale japoneze.” (Murata, 2003, 244) De cealaltă parte, China respinge proprietăţile instrumentale ale ceasului şi refuză să îl vadă pe acesta într-o logică a utilizării sale practice. „În contrast cu Japonia, în Europa ceasurile au fost văzute ca întruchipând o viziune metafizică şi oamenii nu percepeau doar ceasurile ci percepeau lumea 'prin intermediul' ceasurilor” (Murata, 2003, 244) În Europa ceasul devine modelul pe baza căruia universul este interpretat ca mecanism ordonat şi regulat.
Ceasurile nu sunt un exemplu izolat, un detur nefericit, ci modul în care instrumentele 'neutre', 'raţionale', 'independente', sunt adoptate de comunităţile de utilizatori. Celălalt exemplu nipon exprimă acelaşi lucru, de data aceasta în cazul unei tehnologii contemporane, şi anume blogurile, jurnalele online. „Japoneza este cea de-a doua limbă folosită cel mai des în blogosferă, situaţie explicabilă prin gradul de tehnologizare a acestei ţări. Există însă şi o altă explicaţie. Bloggingul are alte înţelesuri şi semnificaţii în Japonia decât în restul lumii. Motivaţiile de a scrie şi a citi bloguri diferă şi ele. Spre deosebire de alte ţări, unde bloggingul este folosit pentru a creşte vizibilitatea şi autoritatea unor acţiuni sau persoane, în Japonia, [...] 70% din bloggeri declară că şi-au creat blog pentru a-şi consemna gândurile şi trăirile şi nu pentru a deveni mai vizibili în spaţiul public sau în comunităţile virtuale. Diferenţa rezidă în paradigma culturală specifică Japoniei, care pune accent pe anonimat ca principiu de bază al comunicării online. Aşa se explică de ce numărul comentariilor şi linkurilor pe bloguri este mult mai mic în Japonia decât în alte ţări.” (Guţu, 2007, 48) Aceeaşi tehnologie, alte istorii, alte utilizări, alte idealuri. Poate că nici nu mai putem afirma că este vorba de una şi aceeaşi tehnologie ci doar de aceeaşi familie tehnologică.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)