Valori și practici tehnologice
- proiect de cercetare -
Filosofia tehnologiei se constituie ca domeniu autonom în ultimele două decenii ale secolului douăzeci odată cu ceea ce Achterhuis (2001) identifică ca fiind „turnura empirică” a filosofiei tehnologiei. Depășind viziunile utopice sau distopice care porneau de la identificarea unei entități metafizice, Tehnologia cu T mare, noul val al filosofilor care cercetează tehnologia (Don Ihde, Bruno Latour, Peter-Paul Verbeek, Albert Borgmann, Hubert Dreyfus, Carl Mitcham, etc.) se axează asupra multiplelor practici și instanțieri ale tehnologiei, dezasamblând cutia neagră a acesteia pentru a evidenția contextul social care se construiește în jurul utilizării tehnologiei. Pornind de aici filosofia tehnologiei tinde să acceadă de la statutul de provincie nouă a filosofiei la a fi filosofia primă (Floridi, 1999), prin problemele pe care le analizează și metodele pe care propune, integrând și revoluționând domenii filosofice diverse. Punctul focal de analiză se deplasează de la nivelul obiectului „tehnologie”, constituit de manieră modernă, spre practicile tehnologice, spre procesele și rețelele în care oamenii și artefactele interacționează și se constituie reciproc.
Postfenomenologie și teoria actor-rețea (actor-network theory – ANT)
Principalele cadre teoretice care fundamentează actuala turnură orientată spre mizele empirice ale tehnologiei sunt postfenomenologia lui Don Ihde și teoria actor-rețea a lui Bruno Latour. Aceste teorii descentrează subiectivitatea umană precum și caracterul strict obiectual al artefactelor tehnologice pentru a se centra asupra practicilor și interacțiunilor tehnologice.
Postfenomenologia este o fenomenologie centrată asupra praxisului, percepției și experienței implicate în relația dintre ființele umane și lumea acestora. Postfenomenologia este consecința directă a orientării nucleului dur al filosofiei asupra tehnologiei. Don Ihde afirmă despre propria înțelegere a fenomenologiei că este relațională, fiind o analiză a interrelațiilor dintre oameni și lume. „De ce post-? Deoarece, câtă vreme o fenomenologie angajată empiric menține accentul pus pe experiență, nu există ceva de genul unui 'ego transcendental' sau o restricționare la 'conștiință'. Deoarece o fenomenologie angajată empiric implică o noțiune a interacțiunii organism/mediu, noțiune pe care am folosit-o în mod curent. Deoarece, relativitatea analizelor pragmatiste și fenomenologice (nu relativiste) este un stil dinamic de analiză care nu poate reclama și nu reclamă 'absoluturi', 'universalitate' completă și care rămâne experimentală și contingentă. Toate acestea preiau tot ceea ce odată fusese fenomenologie (în carne și oase) într-o direcție 'postfenomenologică'”. (Ihde, 2003: 136) Renunțarea la „esențe” și la „ego-ul transcendental” ca și accentul pus pe interrelaționare, constituire reciprocă, sunt principalele atu-uri ale postfenomenologiei. Postfenomenologia se naște din analiza artefactelor tehnologice, opunându-se atât autonomiei și determinismului tehnologic (tehnologia are o logică proprie de evoluție care nu poate fi evitată) cât și autonomiei absolute și libertății de voință umane (omul este cel ce folosește tehnologia ca instrument conform propriilor scopuri). Don Ihde (1990; 2009) își fundamentează teoria sa pe conceptul de mediere. „M-am concentrat asupra rolului materialității, a tehnologiei, și a rolului pe care aceasta îl joacă într-o ontologie relativă. Teza mea a fost că tehnologiile se află în «poziția de mediatori». Relațiile om-tehnologie-lume au devenit cadrul ontologic în care mi-am dezvoltat «fenomenologia tehnicii».” (Ihde, 2006: 275) Artefactele tehnologice mediază experiența și practica umană în sensul în care acestea devin vehiculele prin care lumea este trăită. Astfel postfenomenologia cercetează lumea trăită tehnologic (technological lifeworld) a unei subiectivități întrupate. Ihde schematizează această mediere tehnologică ca o relație cu trei termeni, eu-tehnologie-lume. El nu opune această relație unei relații pure, de percepție imediată a unui obiect de către un subiect. Această relație de mediere tehnologică se realizează ca relație de întrupare (un cuțit în activitatea de a tăia devine extensia corpului meu intențional) respectiv ca relație hermeneutică (cunoașterea lumii se realizează spre exemplu prin interpretarea imaginilor oferite de microscop). Al doilea tip de interrelaționare este relația de alteritate în care experiența și acțiunea umană este focalizată pe artefactul tehnologic. În fine, există relația de fundal în care artefactul, deși mediază și formează cadrele percepției, rămâne în fundal nerelaţionând în mod direct cu subiectul. O altă caracteristică fundamentală a medierii este multistabilitatea artefactelor tehnologice, caracterul plurimorf în care medierea are loc. Dată fiind întruparea subiectului uman și integrarea artefactelor tehnologice în practica acestui subiect, fiecare artefact este multistabil. În interacțiune pot surveni diferite aspecte ale artefactului, ale aceluiași obiect (Wittgenstein, 1953: partea a II-a, secțiunea xi; Ihde, 2009: 12-16), diferite acțiuni posibile relevate de tehnologia utilizată. Aceste posibilități date de multistabilitate se fundamentează pe o gramatică fundamentală a tehnologiei, pe „cunoașterea tacită a utilizării” (Gill, 2008). „Multistabilitatea, de fapt, înlocuiește noțiunea de «esență» din fenomenologia clasică, în același mod în care întruparea înlocuiește noțiunea de «subiectivitate» din fenomenologia clasică” (Ihde, 2006: 288). În fine, Ihde (1990) este cel care propune și analizează noțiunea de intenționalitate tehnologică pe care se bazează în fapt transformarea artefactelor tehnologice din intermediari pasivi ai acțiunii în mediatori activi.
Teoria actor-rețea (ANT) a lui Bruno Latour, originată în sociologia științei și în studiile asupra științei și tehnologiei (STS), pornește de la critica separării moderne între polul societății și polul naturii. Această critică se îndreaptă împotriva reificării societății. „Când cercetătorii în științele sociale adaugă adjectivul 'social' unui anumit fenomen, ei încearcă să desemneze o stare de lucruri stabilizată, o țesătură de legături care, ulterior, pot fi utilizate spre a da seama de alte fenomene. Nu este nimic dăunător în utilizarea acestui cuvânt câtă vreme el semnifică ceea ce deja a fost asamblat împreună, fără a face presupoziții superflue referitor la natura ansamblului. Problemele apar, totuși, când 'social' ajunge să desemneze un tip de material, ca și cum acest adjectiv ar putea fi asemănat cu alți termeni precum 'lemnos', 'oțelit', 'biologic', 'economic', 'mental', 'organizațional' sau 'lingvistic'”. (Latour, 2005) Ca urmare a criticii aduse sociologiei clasice, Latour reinterpretează constructivismul social astfel încât acesta să nu reprezinte o reconstrucție a tehnologiei din perspectiva aproprierii acesteia de către 'societatea umană'. Astfel, el propune constructivismul, constituirea reciprocă a actanților, umani sau nonumani, în cadrul rețelei de practici și a colectivelor. „Teoria actor-rețea are multe asemănări și afilieri explicite cu filosofia procesuală, în particular cu cea a filosofului matematician americano-britanic Alfred North Whitehead, la care Latour face dese referințe în lucrările de dată recentă”. (Dusek, 2006: 210) Ca urmare, teoria actor-rețea se centrează pe proces, pe relație, și mai puțin pe entitățile care intră în interacțiune. Subiectul și obiectul sunt doar entități abstracte ce pot fi eventual decantate prin analiză dar care nu produc, ci chiar împiedică, dezvăluirea interrelațiilor și a constituirii reciproce a actanților. Latour renunță la a vorbi despre subiect și obiect, societate și natură, pentru a se concentra asupra colectivelor de umani și nonumani. Folosirea acestor doi termeni pornește de la considerarea faptului că oamenii se află totdeauna într-o lume a lucrurilor și instituțiilor cu care interrelaționează și orice raportare posibilă se fundamentează pe aceste relații și practici cu lucrurile. De cealaltă parte lucrurile nu sunt nicicând inumane, ele sunt tot timpul pre(in)formate de modul de a fi antrenate în practica umană. Latour se interesează de procesele de continuă traducere și transpunere în relații a actanților, aceștia neavând consistență ontologică decât în procesul de interrelaționare. „Actanții nu trebuie concepuți ca entități de sine-stătătoare care apoi interrelaționează între ele. Doar în cadrul acestor relații ei devin actanți; ei 'emerg' în interiorul rețelelor care există între ei”. (Verbeek, 2005: 149) Latour tratează umanii și nonumanii simetric pentru că rolul jucat în cadrul rețelelor este echivalent. Astfel, precum în semiotică cuvintele nu se definesc prin referința la obiectele din realitate ci prin relațiile dintre ele, și Latour își construiește actanții doar prin relațiile reciproce în care aceștia se formează. Între postfenomenologie și teoria actor-rețea, deși ambele recunosc faptul că artefactele tehnologice joacă un rol activ în interacțiune și că cogniția umană este întrupată și orientată practic, există o puternică tensiune în ceea ce privește actantul uman. Simetria absolută cerută de Latour contravine cogniției întrupate care asumă o preeminență intențională (Pickering, 2006). Multistabilitatea proprie percepției umane (Ihde, 2009), capacitatea de a opera cu aspecte ale obiectelor și nu doar cu obiecte (Wittgenstein, 1953; Tilghman, 2008), face imposibilă simetria cu artefactele tehnologice. Atât Pickering (2006) cât și Verbeek (2005) încearcă să reducă această tensiune arătând că, odată interacțiunea tehnologică începută, preeminența intenționalității umane se egalizează cu intenționalitatea artefactului, atât actantul uman cât și cel nonuman urmărindu-și interrelațional propriile programe de acțiune sau scenarii.
Gramatică fundamentală, întrupare și intersubiectivitate
Centralitatea practicilor umane mediate tehnologic, accentul pus pe întrupare precum și calitatea de mediatori activi pe care o asumă artefactele tehnologice deschid două mari domenii de cercetare pe care se axează filosofia tehnologiei în ultimii cinci ani: designul tehnologic și impactul medierii tehnologice asupra sinelui și a intersubiectivității. Concentrarea cercetării asupra practicii și întrupării (embodiment) nu reduce aceste două fenomene la practici individuale, private sau la centrarea pe corpul fizic. Ihde (2009) distinge corpul unu (body one) ca fiind corpul fizic, senzitiv și corpul doi (body two), corpul informat și modelat cultural. Luând însă în considerare medierea tehnologică precum și relația de întrupare a dispozitivului tehnologic, Andrew Feenberg (2006) vorbește de corpul extins (extended body) într-o manieră analoagă minții extinse (extended mind) a lui Clark și Chalmers (Clark & Chalmers, 1998). Acest corp extins este corpul care încorporează și se manifestă, acționează, prin artefactele tehnologice (de la un simplu ciocan până la textul scris într-o comunicare online). „Corpul extins, prin urmare, nu este doar corpul care acționează printr-o mediere tehnică, dar de asemenea corpul care se semnifică pe sine prin acea mediere.” (Feenberg, 2006: 192) Acest corp extins se manifestă în practicile sinelui întrupat. (Nu există un corp extins fără practicarea reală a unui anumit artefact tehnologic așa cum pentru Verbeek nu există o intenționalitate a artefactului tehnologic în afara unei interacțiuni reale (Verbeek, 2008)) Aceste considerente asupra percepției și practicii mediate tehnologic sunt susținute și îmbogățite de teza enactivismului conform căreia sinele sau conştiinţa „emerg din acțiunea întrupată” și „din procesele perceptive și acționale care creează paternuri senzoriomotorii recurente” (Menary, 2006: 2). Practica și percepţia mediate tehnologic însă nu sunt acțiuni izolate ci au loc într-o lume normată intersubiectiv. Practicile, asemenea experiențelor și limbajului, nu pot fi private ci ele se supun unor reguli gramaticale intersubiective (Wittgenstein, 1953, 1974; Mulhall, 2007). Această importanță a normativității intersubiective a practicilor precum și raportul pus pe materialitatea percepției și acțiunii umane răstoarnă raportul de forțe astfel încât nu subiectivitatea este fundamentul intersubiectivității ci sinele individual este constituit de normele intersubiective precum și de materialitatea practicării acestora. Mai mult, lumea intersubiectivă nu cuprinde doar oamenii ci și regulile de interacțiune cu materialitatea lumii. În acest sens lumea intersubiectivă este mai degrabă o colectivitate a umanilor și nonumanilor (Latour, 2005) organizată după reguli proprii de interacțiune decât o comunitate de monade. Aceste reguli proprii de interacțiune constituie o gramatică fundamentală. Importanța analizării unei gramatici fundamentale a tehnologiei provine din calitatea gramaticii filosofice wittgensteiniene de a fi o relevare a practicii, utilizării reale. „Wittgenstein însuși distinge între 'o gramatică de fundal' și 'o gramatică de suprafață' [...] Filosofia tradițională greșește prin focalizarea pe cea din urmă, adică, pe caracteristicile evidente imediat (vizuale sau auditive) ale cuvintelor, în detrimentul utilizării lor generale [...] Dar gramatica fundamentală este complet diferită: cuvintele au diverse posibilități combinatorice, iar propozițiile sunt mișcări diferite în jocul de limbaj, cu diferite relații și articulații logice.” (Glock, 1996: 154) Gramatica fundamentală, așa cum o înțelege Wittgenstein, nu se rezumă la utilizarea cuvintelor ci la structurile fundamentale ale utilizării, practica și rolul entităților (lingvistice sau nu) într-un joc de limbaj, ceea ce permite o analiză gramaticală a utilizării artefactelor tehnologice. „Wittgenstein, asemenea gramaticienilor tradiționali, vorbește de gramatica cuvintelor (BB 24; PI p. 18n., §§187, 257), a expresiilor (BB 20, 109; PI §660), a frazelor (BB 70), a enunțurilor sau propozițiilor (BB 51, 53; PI §353). Dar el vorbește de asemenea, într-un mod material, de gramatica stărilor (PI §572) și proceselor (PG §41), și denumește ‘Eu nu pot avea durerea ta’ sau ‘Orice băț are o lungime’ propoziții gramaticale (BB 49; PI §251).” (Baker & Hacker 2009: 59-60) Gramatica filosofică wittgensteiniană nu se preocupă de analiza a ceea ce este adevărat sau fals ci a ceea ce are sens sau nu, cum se poate și cum nu se poate utiliza o anumită entitate, care sunt regulile utilizării sale. Gramatica „nu enunță fapte ci determină modurile de a descrie cum stau, de fapt, lucrurile” (Baker & Hacker 2009: 262) Gramatica fundamentală este în același timp descriptivă (ca fenomenologie a practicii) dar și constitutivă (reglează, normează și constituie practicile). Gramatica fundamentală este în același timp arbitrară și non-arbitrară, având o necesitate non-factuală și non-cauzală asemenea convențiilor (Forster 2004: 10), propozițiile gramaticale fiind „mai asemănătoare comenzilor sau imperativelor prin care reglăm aserțiunile factuale, orientându-le într-o anumită direcție și îndepărtându-le de altele” (Forster 2004: 12). În plus, gramatica fundamentală nu este o structură statică, pre-dată, ci un sistem dinamic, asemenea gramaticilor limbilor naturale, care se modifică tocmai prin utilizare. (Wittgenstein, 1974, 2001).
Design, valori și norme tehnologice
Importanța medierii tehnologice pusă în evidență anterior a făcut ca filosofia tehnologiei să se orienteze în mare măsură asupra designului tehnologic. În cadrul designului se creează programele de acțiune sau intenționalitatea primară a artefactelor tehnologice. Aceste programe de acțiune sau intenționalități primare vor orienta acțiunile și vor modela practica umană. Designul tehnologic prescrie regulile primare ale utilizării tehnologiei. Acest fapt nu se rezumă însă la un determinism tehnologic absolut pentru că cercetările din cadrul STS au relevat faptul că utilizatorii artefactelor tehnologice nu urmează strict programul de acțiune sau intenționalitatea primară a artefactelor tehnologice ci construiesc contra-programe de acțiune (Latour, 2005), deturnează artefactele de la teleologia proprie. Exemplar în acest sens este faptul că telefonul mobil nu era destinat transmiterii de mesaje scrise iar utilizarea lui în acest fel a fost o deturnare, o resemnificare și un design alternativ propriu utilizatorilor și apărut în cadrul utilizării. Utilizarea artefactelor tehnologice, designul, aproprierea de către utilizatori a acestuia precum și contra-designul nu sunt lipsite de valori și norme morale. Acțiunile și practicile făcute posibile de artefactele tehnologice sunt profund impregnate de valori și norme morale înscrise în design. Bazându-se pe cercetările STS, Johnson și Wetmore (2007) arată că expertiza tehnologică pe care se fundamentează designul nu derivă dintr-o cunoaștere autonomă față de spațiul valorilor ci este constituită de factori sociali, morali, politici, etc. Designerul este un inginer eterogen (Bijker, 1997) care nu proiectează doar un artefact material ci îi prescrie utilizarea și raporturile etice ale acestei utilizări. Ceea ce am afirmat până acum nu trebuie să ducă la conceptualizarea artefactelor tehnologice drept simple obiecte fizice peste care designerul înscrie anumite mesaje etice care apoi sunt decriptate și interpretate în manieră proprie de utilizator. Demersul postfenomenologic al lui Verbeek (2008) demonstrează că se poate cerceta moralitatea artefactelor dincolo de intenționalitatea designerului sau a utilizatorului. Pentru ca un actant să aibă statut moral sunt necesare două condiții: intenționalitatea și libertatea. Verbeek afirmă că în cadrul interacțiunii reale aceste două condiții sunt îndeplinite de artefactele tehnologice și prin urmare putem vorbi de o moralitate a acestora. „Artefactele sunt active: ele ajută la modelarea acțiunilor, interpretărilor și deciziilor umane care ar fi fost diferite fără existența artefactului. Cu siguranță, artefactele nu au intenții precum ființele umane pentru că nu pot acționa deliberat. Dar lipsa lor de conștiință nu anulează faptul că artefactele pot avea intenții în sensul literal al latinescului 'intendere' care semnifică 'a direcționa', 'a direcționa acțiunea cuiva', 'a direcționa gândirea cuiva'. Intenționalitatea artefactelor trebuie găsită în rolul lor de orientare pe care îl joacă în cadrul acțiunilor și experiențelor ființelor umane. Medierea tehnologică, prin urmare, poate fi văzută ca o formă specifică, materială a intenționalității”. (Verbeek, 2008: 95) Similar, în cadrul interacțiunilor om-tehnologie libertatea de acțiune nu este o proprietate exclusiv umană astfel încât „libertatea ar trebui considerată ca fiind distribuită elementelor umane și nonumane în cadrul asocierilor”. (Verbeek, 2008: 96) Aceste teze asupra actelor artefactelor demonstrează că există trei factori care modelează practicile tehnologice și valorile asociate acestora: 1) designul tehnologic, programul de acțiune inscripționat de către producător, 2) aproprierea hermeneutică a artefactului de către utilizator și 3) o intenționalitate, rezistență și deschidere, proprie artefactului ca atare în cadrul interacțiunii. Dați fiind ultimii doi factori, designul tehnologic are un rol limitat dar care nu poate fi neglijat în normarea praticilor uman-tehnologice cu atât mai mult cu cât, fiind prima etapă din lanțul practicării tehnologiei, el poate influența ceilalți doi factori și există de asemenea efectul de feed-back. Astfel, putem vorbi de un determinism slab al designului tehnologic (Johnson și Wetmore, 2008). Dar dacă designul tehnologic prescrie, chiar și de manieră limitată, valorile și normele practicii umane atunci apare cerința unei teorii normative a designului tehnologic care să faciliteze bunele practici și viața bună.
Normativitate și design tehnologic
Albert Borgmann (1984) afirmă că dispozitivele tehnologice pot facilita sau, din contră, contracara urmărirea vieții bune. Astfel, el este primul filosof al tehnologiei care, despărțindu-se de viziunile utopice sau distopice care îmbrățișau sau refuzau tehnologia in corpore, scoate la iveală necesitatea unei teorii normative a dispozitivelor tehnologice care să faciliteze viața bună. Ulterior necesitatea unei astfel e teorii normative este reafirmată de mulți cercetători ai tehnologiei din domeniul științelor socio-umane. (Johnson și Wetmore, 2008; Flanagan, Howe și Nissenbaum, 2008) Această necesitate a unei teorii etice orientate asupra practicilor și a artefactelor care mediază practicile provine din centralitatea pe care materialitatea acțiunilor o capătă în cadrul eticii ca atare: „Se pare că etica se află în zorii unei noi revoluții copernicane. Acum câteva secole, Luminismul, prin marele său reprezentant, Kant, a produs o turnură neegalată de atunci prin deplasarea sursei moralității de la Dumnezeu la om. Acum, se pare că avem motive suficiente să deplasăm și mai departe sursa moralității. A devenit din ce în ce mai clar că nu trebuie să considerăm moralitatea ca o afacere exclusiv umană, ci și ca o problemă a lucrurilor. Similar ființelor umane, obiectele materiale sunt capabile să ofere răspunsuri la problemele morale. Artefactele cu care interacționăm în viața de zi cu zi determină acțiunile și deciziile umane în multiple feluri. Iar răspunsul la întrebarea cum să acționăm este activitatea etică prin excelență” (Verbeek, 2006: 117) Etica tehnologiei a fost multă vreme considerată ca o aplicație a teoriilor etice clasice asupra artefactelor tehnologice, cercetându-se valorile pe care trebuie să le urmeze oamenii în producerea și utilizarea acestui nou tip de obiecte. Noua orientare însă propune reformularea teoriei etice prin considerarea rolului activ pe care îl joacă medierea tehnologică.
Deși etica tehnologiei are o deschidere mult mai vastă, cercetarea noastră se va axa asupra valorilor și normelor încorporate în designul tehnologic. O etică a designului tehnologic se va angaja în „dezvoltarea cadrelor materiale care intervin în formarea acțiunii morale și în luarea deciziilor.” (Verbeek, 2008: 101) Dificultatea formulării unei teorii normative a designului tehnologic constă în faptul că fundamentul acesteia sunt teoriile descriptive ale funcționării și practicării tehnologiei, teorii ai căror autori sunt reticenți la saltul, necesar din punctul nostru de vedere, de la descriptiv la normativ. Deși atât operele lui Latour cât și ale lui Ihde conțin puternice elemente normative, ele nu sunt nici evidențiate și nici nu conduc la recomandări concrete privind designul. Există doar considerații marginale care privesc crearea de artefacte apropriate practicii umane (Mey, 2008), facilitarea vieții bune (Borgmann, 1984), dezvoltarea raportării critice care să evidențieze preconcepțiile sociale inscripționate în design (Feng și Feenberg, 2008), un design care să responsabilizeze utilizatorul față de practicile sale (Verbeek, 2005) sau un design care să faciliteze o practicare multistabilă a artefactelor (Ihde, 2006).
Există trei căi de urmat în cadrul eticii designului tehnologic: etica designului adecvat din punct de vedere tehnic, etica valorilor încorporate în designul tehnologic, respectiv o teorie critică a designului tehnologic. O teorie normativă are a se concentra asupra celei de a doua căi prin evidențierea modului în care valorile și normele sunt incorporate în design, cum anume designul poate facilita sau împiedica anumite practici, care este responsabilitatea artefactului în cadrul practicii, etc. Datorită orientării practice și situate a filosofiei tehnologiei nu putem pretinde formularea unei teorii universale sau generale. „Consecințele noilor tehnologii sunt atât de impredictibile încât trebuie, în mod inevitabil, să realizăm deliberările morale post hoc, și nu ante hoc.” (Baird, 2000: 11) Ceea ce nu reprezintă colapsul eticii, ci doar reconfigurarea ei ca etică bazată pe raționalitatea narativă (Artz, 2000). Această viziune ia în calcul complexitatea relațiilor tehnologice apelând la contexte de practică și nu la moralitatea absolută a unor entități purificate. Dar, chiar asumând lipsa universalității unei astfel de teorii normative, ea poate da paternurile și cadrele de analiză și dezvoltare a unui design responsabil și sustenabil.
