Viața bună mediată tehnologic

În urma războaielor ultimelor două secole au fost studiate (deși se știa de mai demult de aceste fenomene) membrele fantomă. Un soldat ce și-a pierdut spre exemplu o mână pe câmpul de luptă raportează că își simte încă mâna, ba mai mult, are dureri insuportabile în acea mână. Fenomenul nu este rar, apărând în forme mai ușoare sau mai grave la aproximativ 90% din cei ce își pierd un membru. Problema cu atenuarea durerii în membrele fantomă este aceea că nefiind o durere fizico-chimico-biologică nu poate fi tratată prin administrarea de analgezice. Modalitatea de a reduce sau chiar anula durerea s-a dovedit a fi simplă, unii pacienți chiar scăpând de membrele fantomă. Este vorba de folosirea unei cutii cu două compartimente și a unei oglinzi. Unul din compartimente este acoperit, celălalt este vizibil. Cele două compartimente sunt despărțite de oglindă. Cutia este așezată în fața pacientului astfel încât acesta să își poată introduce mâinile în cele două compartimente ale cutiei. Mâna sănătoasă va fi introdusă în compartimentul vizibil. Oglinda este astfel poziționată încât pacientul va putea vedea reflecția mâinii existente în acea poziție în care ar trebui să se afle mâna fantomă. Vizual pacientul percepe astfel două mâini sănătoase, una dreaptă și una stângă. Marea problemă ce trebuie rezolvată în cazurile de membre fantomă este ca pacientul să poată controla acel membru fantomă. Terapia oglinzii constă în a cere pacientului să facă cu ambele mâini exact aceleași gesturi (de exemplu să strângă și să deschidă pumnul). Pacientul va observa în cadrul terapiei cum cele două mâini ale sale acționează concomitent la voința sa și mai ales că își poate controla membrul fantomă. În limbaj tehnic, corpul propriu pe care pacientul îl simte este schema corporală iar ceea ce el vede este imaginea corpului. Înainte de terapie schema corporală conține o mână dureroasă, dar imaginea corpului este lipsită de o astfel de mână. În cadrul terapiei se caută a da o imagine acestei scheme pentru a o putea modifica.

Dar astfel de experimente au mers mai departe pentru a demonstra modalitatea întrupării extensiilor tehnologice. Noul experiment are următoarea formă: o persoană își așează mâna sub un pupitru. Pe acel pupitru se află un obiect oarecare, de exemplu o carte. O altă persoană va trebui să atingă concomitent, după același model de mișcare, atât mâna persoanei care se află sub pupitru cât și obiectul care se află pe pupitru și pe care persoana în cauză îl observă. În urma experimentului, persoana raportează, de cele mai multe ori că simte atingerea în respectivul obiect. Prin urmare schema corporală ajunge să cuprindă și acel obiect exterior.

Ceea ce demonstrează aceste experimente este faptul că obiectele materiale cu care avem contact prelungit, prin intermediul cărora acționăm devin parte a corpului nostru. Cu aceste extensii percepem și acționăm în lume. Astfel, când scriem cu un creion pe hârtie (o activitate din ce în ce mai rară), creionul devine transparent privirii teleologice care se concentrează pe actul de a scrie. Cu acel creion simțim asperitățile hârtiei, prin acel creion ne manifestăm în cadrul unei simbioze om-tehnologie. Extrapolând, același lucru se întâmplă când vorbim la telefon sau când conducem mașina: extensiile materiale ale corpului nostru devin parte a schemei noastre corporale.

Aceste extensii tehnologice, de la simplii ochelari de vedere la calculatoare și realități virtuale, mediază percepția și acțiunea umană. „Fiziologic vorbind, omul, în cursul utilizării obișnuite a tehnologiei – sau a trupului său prevăzut cu nenumărate extensii – este perpetuu modificat de tehnologie și, la rându-i, descoperă mereu căi noi de modificare a tehnologiei”. (McLuhan, 2006, 412). Tehnologia se interpune între ființa umană și lume, dar nu ca un mediu transparent, ca un fel de ochelari fără dioptrii, ci modifică atât pe cel ce experimentează cât și lumea experimentată. Inserându-se în relația eu-lume, în interrelația prin care se constituie reciproc ființa umană și lumea sa, tehnologia devine parte esențială a acestei relații.

Tehnologiile nu sunt 'intermediari' neutri între oameni și lume, ci mediatori: ele mediază activ această relație”. Pentru a specifica diferența dintre intermediar și mediator este foarte sugestivă o imagine preluată din Dragostea în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez. Astfel într-o relație de dragoste intermediarul este cel ce duce scrisorile de la un îndrăgostit la celălalt fără să cunoască scopul și conținutul scrisorii sau intențiile celor doi. Mediatorul pe de altă parte este cel care cunoaște intențiile ambilor și mediază activ relația. În romanul amintit, cel ce mediază relația de dragoste, mediatorul, Francisco Aziza, scrie scrisorile pentru ambii îndrăgostiți, astfel încât ajunge să se substituie acestei relații.

Un telefon mobil este un mijloc de percepție mai degrabă decât obiect al percepției. Deși doar telefonul este cel ce scoate sunete şi, la limită, eu percep doar sunetele difuzorului telefonului, nu telefonul este totuși cel pe care îl percep, ci persoana cu care vorbesc. Telefonul în acest caz, împreună cu rețeaua GSM, devine parte a sistemului meu perceptiv, extinde zona mea de influență și percepție. Principala caracteristică pentru ca întruparea dispozitivelor tehnologice și medierea să aibă loc este ca tehnologia să poată deveni transparentă în cadrul acțiunii. Pentru ca transparența să se realizeze sunt necesare cel puțin trei condiții:
a) condiția de design, artefactul trebuie să fie astfel construit încât să poată fi întrupat, în cazul unui dispozitiv hands-free să respecte structura anatomică a urechii;
b) condiția de dexteritate, o anumită îndemânare în a folosi artefactul, de exemplu să cunosc modul de manipulare al mausului și ce efecte au acțiunile particulare;
c) condiția de familiaritate, artefactul trebuie să instanțieze ceea ce este perceput într-o formă analoagă percepției nemediate, să transpună de exemplu radiația infraroșie în imagini din spectrul vizibil.

Toate medierile tehnologice transformă radical percepţia și acțiunea prin fenomenele de amplificare și reducere a elementelor percepute. Telefonul amplifică atenția acordată vocii și discursului unei persoane reducând în schimb celelalte caracteristici ale prezenței unei persoane. Prezența telefonului nu modifică doar modul de a fi prezent dar creează noi modalități de comunicare, noi îndemânări, un nou tip de atenție și de inserție în lume.

Întruparea și medierea specifice tehnologiilor au implicații asupra modului de a trăi și asupra vieții noastre morale. Tehnologiile oferă afordări ( din engl. affordance=calitate a unui obiect de a permite, a sugera sau a impune anumite acțiuni). Un limitator de viteză obligă șoferul să încetinească, ecografia obstetrică mărește afectivitatea părinților față de copil înainte ca acesta să se nască, deținerea unui cuptor cu microunde crește probabilitatea adoptării unei alimentații bazate pe preparate congelate. Datorită creșterii dependenței noastre față de tehnologii, acestea trebuie luate în considerare în urmărirea unei vieți bune (scopul omului pentru Aristotel). Tehnologia nu este doar un instrument pe care îl putem ignora. Simpla existență a unei tehnologii creează dileme morale chiar în cazul respingerii acesteia. Faptul că o tehnologie oferă anumite posibilități, depistarea unei malformații prin ecografii obstetrice, face din opțiunea de a nu efectua testul o decizie informată tehnologic care mediază relația cu viitorul copil. Mare parte din viață nici nu mai este poibilă în afara medierii tehnologice: angajarea este condiționată de trimiterea unei aplicații prin mail, supraviețuirea este condiționată de sistemele de transport, utilități și aprovizionare cu hrană. Aceste medieri care formează țesătura de fundal a vieții noastre reclamă o nouă conștientizare a existenței în care opțiunile oferite de tehnologie, sau lipsa acestora, să fie corect evaluate.

Politica tehnologiei

Aristotel recunoștea două tipuri de condiționări la care este supus omul: biologice și sociale. Pe acestea trebuia să le ia în considerare orice teorie etică sau politică pentru a putea urmări o viață bună individuală sau comunitară. Astăzi avem de a face și cu a treia condiționare, cea tehnologică. În acest caz designerul tehnologiei devine un actant politic important, el modificând structurile de existență ale întregii societăți. Același lucru se poate afirma și despre experții care consiliază factorii de decizie guvernamentali sau corporatiști în aplicarea anumitor soluții tehnologice. Dar pentru a putea formula o teorie asupra bunei guvernanțe a tehnologiei trebuie să știm întâi ce este aceasta și care sunt efectele acesteia asupra vieții noastre.

Ce este tehnologia

Astăzi, conform Wikipediei, tehnologia este înțeleasă ca „crearea, modificarea, utilizarea și cunoașterea uneltelor, mașinilor, tehnicilor, meșteșugurilor, sistemelor, modurilor de organizare, în scopul rezolvării unei probleme, îmbunătățirii unei soluții preexistente la o problemă, atingerii unui scop sau a realizării unei anumite funcții.” (http://en.wikipedia.org/wiki/Technology) Această definiție obiectuală nu vorbește însă despre importanța ontologică a tehnologiei, i.e. ce este și ce rol joacă acest tip de materialitate. Există două teorii care aprofundează această problemă: teoria actor-rețea a lui Bruno Latour (Reassembling the social: An introduction to actor-network-theory. Oxford University Press, Oxford, 2005.) și teoria medierii a lui Don Ihde (Technology and Lifeworld. From Garden to Earth, Indiana University Press, 1990.).

Teoria actor-rețea afirmă că artefactele tehnologice sunt actanți sau actori în cadrul unei rețele indefinite de actanți (umani și non-umani). Artefactele „determină ... autorizează, permit, afordează, încurajează, sugerează, influențează, blochează, fac posibilă, interzic, etc.” acțiunea umană. Posibilitatea de acțiune a actanților este dată de programele de acțiune înscrise în aceste artefacte în procesul de creare și utilizare a lor. Latour nu face deosebire între actanții umani și cei non-umani, pe fiecare dintre aceștia considerându-i ca acționând în virtutea propriilor programe de acțiune. Latour dă ca exemplu pragurile de limitare a vitezei de pe șosele care sunt acei actanți asupra cărora s-a delegat siguranța rutieră, prin translatarea datoriei poliției de a asigura bunul trafic asupra unei piedici fizice care nu acționează decât prin compoziția programului de acțiune propriu pragurilor cu unul din programele conducătorului auto, acela de a nu-și avaria autoturismul.

Teoria medierii tehnologice pornește de la analizele fenomenologice ale unei relații originare eu-lume. Don Ihde neagă existența unei astfel de relații imediate afirmând că orice relație cu lumea este mediată. Medierea este condiția de posibilitate a tehnologiei. Eul și lumea există doar pentru că se exprimă, sunt mediați. Don Ihde specifică patru relații posibile: de întrupare (omul întrupează tehnologia, aceasta devenind extensie proprie a trupului), hermeneutică (lumea se exprimă doar prin intermediul artefactelor tehnologice), de fundal (tehnologia asigură fundalul vieții de zi cu zi fără a mai fi percepută) și de alteritate (tehnologia devine un celălalt cu care interacționăm). Modul în care omul acționează și percepe lumea este profund influențat de tehnologie.

Aceste două teorii resping caracterul strict material, obiectual al tehnologiei, determinismul social sau pe cel tehnologic, autonomia morală omului sau pe cea a tehnologiei. Marea diferență între cele două perspective constă în caracterul transcendental al omului în această ecuație: este omul cel ce dă sens lumii și face alegeri față de care este cu adevărat responsabil (ca pentru Ihde) sau este un simplu actant, doar mult mai complex dar nu diferit de pragul de reducere a vitezei, a cărui responsabilitate nu este transcendentală ci doar o altă specificație a programului de acțiune.

Cum funcționează tehnologia

Există cel puțin șase tipuri de medieri efectuate de către tehnologie care influențează și rescriu moralitatea presupus autonomă a omului: medierea percepției, medierea acțiunii, medierea opțiunilor, medierea deciziilor, medierea practicilor și medierea valorilor, credințelor și a normelor morale. Tehnologia mediază percepția în sensul în care ne arată cum este lumea prin propria grilă de interpretare. Conducerea automobilului spre exemplu mărește distanța fizică față de ceilalți și îi prezintă pe aceștia doar ca participanți în trafic, realizând astfel și o detașare morală față de ei. Tehnologia mediază acțiunile umane creând condițiile de posibilitate ale acțiunii. Într-o lume tehnologică, multe dintre acțiunile pe care le executăm nu mai pot fi decât mediate tehnologic. Tehnologia mediază opțiunile creând anumite posibilități de acțiune, modificându-le pe altele iar pe altele pur și simplu eliminându-le, modificând și valorile și datoriile morale asociate acestor opțiuni. Tehnologia mediază deciziile prezentând atât informațiile relevante pentru luarea deciziilor cât și variatele optime din punct de vedere tehnologic. Tehnologia mediază practicile creând condițiile de practicare a unor stiluri de viață. În fine, tehnologia crează, modifică și modelează normele și valorile morale ca atare. Spre exemplu, introducerea camerelor de supraveghere a repoziționat valorile intimității și ale securității creând noi moduri de a conceptualiza și trăi într-o lume de tip panopticon. Afordările (calități fizice ale obiectelor care permit, sugerează sau interzic anumite acțiuni) prin care tehnologia realizează aceste medieri apar ca urmare a designului tehnologic și a modificărilor ulterioare generate de utilizare. Designerul întipărește în artefactul tehnologic anumite valori și norme, creând astfel condițiile materiale pentru diferite tipuri de mediere.

Politica tehnologiei

Politica tehnologiei, adică teoria bunei guvernanțe aplicată condiționărilor tehnologice, trebuie să se axeze pe trei mari componente: a) evaluarea consecințelor utilizării tehnologiei, b) modificarea caracteristicilor acesteia pentru promovarea unei vieți bune și c) îmbunătățirea abilităților tehno-morale ale utilizatorilor prin promovarea bunelor practici de utilizare cu ajutorul condiționărilor materiale înscrise în design.

Există deja o serie de exemple importante privind impactul pe care relația dintre politică și tehnologie îl are asupra vieții de zi cu zi. În primii ani ai introducerii bicicletei, la sfârșitul secolului XIX în Anglia, codul vestimentar face ca unei femei să îi fie interzis accesul într-o cafenea pentru că purta pantaloni. Motivul pentru care purta pantaloni în plină epocă victoriană era faptul că se plimba cu bicicleta. Deși Lady Harberton pierde procesul intentat patronului cafenelei adoptarea pe scară largă a bicicletei face ca decizia, juridică în acest caz, să fie invalidată de necesități tehnologice. Rămânând pe domeniul relației dintre emanciparea femeilor și tehnologie putem menționa mașina de spălat ca instrument nu doar pentru corvezile zilnice dar pentru eliberarea timpului femeilor pentru asumarea de către acestea de acțiuni social-politice. Decizia politică poate de multe ori da naștere unor soluții tehnologice interdicțiile impuse de politic, cum ar fi răspândirea în masă a țigării electronice ca răspuns la politicile anti-fumat ale guvernelor. Și nu de puține ori întâlnirea dintre politică și tehnologie are efecte perverse, cum este cazul introducerii becurilor ecologice în Țările de Jos. Aici, prin decizie politică, pentru a reduce consumul de energie a fost interzisă comercializarea becurilor cu filament. Dar, datorită consumului scăzut al noilor becuri economice, consumatorii au folosit mai multe becuri, uneori în locuri care nu necesitau iluminare. Ca urmare, consumul de energie electrică pentru iluminat a crescut.

Un bun exemplu de analiză a politicii tehnologiei este cazul proiectului european de normare a introducerii mașinilor inteligente analizat de Katinka Waelbers (Doing Good with Technologies: Taking Responsibility for the Social Role of Emerging Technologies, Springer, 2011) care scoate la lumină efectele perverse ale tehnologiilor propuse, efecte trecute cu vederea de entuziasmul naiv care însoțește promovarea unei noi tehnologii. Noile mașini inteligente propun o serie de soluții tehnologice pentru confortul și siguranța conducerii de autoturisme care au determinat decidenții din Uniunea Europeană să promoveze introducerea acestor mașini inteligente. Studiile empirice au pus în evidență și posibile consecințe nefaste ale utilizării acestor autovehicule: mărirea vitezei de croazieră în trafic aglomerat, modificarea obișnuințelor de a conduce prin schimbarea mai frecventă a benzilor și creșterea frecvenței depășirilor, reacția întârziată la unele evenimente comune în trafic, diminuarea atenției conducătorului, diminuarea capacității de predicție din partea conducătorilor de autoturisme normale a comportamentului mașinilor dotate cu sisteme inteligente, eșecuri ale sistemelor inteligente în a detecta pietonii și bicicliștii și creșterea comportamentelor antisociale ale șoferilor împotriva acestor grupuri. Această analiză care scoate în evidență eșecurile unei tehnologii nu este o pledoarie împotriva introducerii ei, mai ales că este puțin probabil ca factorul politic să aibă efectiv această putere, ci o invitație la îmbunătățirea tehnologiei care să răspundă acestor probleme și să contribuie la o viață mai bună a cetățenilor. „Se pune întrebarea dacă mai putem fi virtuoși într-un trafic în care tehnologiile au făcut ca mașinile să se conducă mai mult sau mai puțin singure. A fi virtuos în trafic implică lucruri precum a lăsa să treacă pe cel care (conform regulamentelor) ar trebui de fapt să aștepte și a fi răbdător dacă cineva greșește sau are de descărcat ceva din mașină. Așa cum s-a arătat, tehnologiile inteligente (ADAS) pot conduce la un comportament mai antisocial și mai nerăbdător. Studiile preliminare arată că instalarea de tehnologii inteligente (ACC) relativ limitate micșorează deja bunăvoința față de alți participanți la trafic, precum motocicliști sau participanți și mai vulnerabili.” (Waelbers, op.cit., 131-132) În final, ar trebui să luăm seama ca prin acceptarea necritică a unor tehnologii confortabile să nu rămânem fără civilizație.