Masoneria este o societate bazată pe secret. Dacă pentru masoneria de astăzi secretul este că nu mai există nici un secret, altfel stăteau lucrurile pe vremea întâilor masoni ai României, printre care şi arhicunoscutul meşter Manole. O altă diferenţă este că Manole era mason în sensul etimologic de zidar pe când actualii sunt masoni în sensul de membri ai unei societăţi secrete. Dar de ce şi-ar face constructorii societăţi secrete? Ca să câştige licitaţii măsluite? Ar putea fi şi asta dar nu. Să vedem ce zice legenda!
Din câte ne dăm seama din baladă, Manole era un constructor liber, franc-mason, care se angajează să construiască o mănăstire pentru Negru-Vodă. Dar a construi o mănăstire nu e la fel de uşor ca a construi o casă. Presupune cunoaşterea câtorva elemente de arhitectură, de exemplu cheia de boltă, ca nu cumva să îi cadă mănăstirea în cap. Ceea ce i se şi întâmplă de câteva ori:
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A tria zi iar,
A patra zi iar
Lucra în zadar!
Şi iată că Manole descoperă secretul cheii de boltă!... Probabil îl fură de la constructorii din Vest sau pur şi simplu era un geniu în construcţii. Dar tot atunci îşi dă seama că un astfel de secret trebuie păstrat cu sfinţenie şi transmis doar în mod ezoteric. De aceea Manole se şi apucă să înfiinţeze prima lojă masonică care să păstreze secretul şi să cimenteze prima asociaţie profesională:
Deci dacă vroiţi
Ca să isprăviţi
Sfânta monastire
Pentru pomenire,
Noi să ne-apucăm
Cu toţi să giurăm
Şi să ne legăm
Taina s-o păstrăm.
Având acest măreţ secret Manole poate să construiască:
cea monastire,
Falnică zidire,
Monastire naltă,
Cum n-a mai fost altă.
Şi bineînţeles el zideşte în mănăstire acest nemaipomenit secret care îi era drag precum o iubită.
Cunoaşterea secretelor masonice îi încredinţează pe zidari că vor putea oricând să-şi îmbunătăţească tehnica şi să construiască şi alte minunăţii arhitectonice:
Află că noi ştim
Oricând să zidim
Altă monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Şi mult mai frumoasă!
Dar masoneria română este sortită pierii pentru că Negru-Vodă nu doreşte ca aceşti masoni liberi să construiască şi pentru alţii minunatele catedrale.
Masonii sunt ucişi şi iată cum nu luptele cu turcii ne împiedică să avem catedrale, ci simpla invidie a unui domnitor. De asemenea, Negru-Vodă prin gestul său distruge şi înfiinţarea primului învăţământ tehnic din România şi ne privează de cunoştinţele matematice şi tehnice atât de necesare apariţiei modernităţii.
24 martie 2010
2 martie 2010
De ce urâm femeile?
Parafrazându-l pe Nietzsche: „Prietenii mei şi prietenele mele, nu urâţi şi voi câteodată atât de mult femeile încât să o pălmuiţi pe prima care vă iese în cale, şi vă abţineţi doar de teamă să nu considere acest gest ca adresându-i-se personal?” Nietzsche, de fapt, foloseşte în Zarathustra metafora biciului: „Te duci la femei? Nu uita biciul!” Şi pune aceste cuvinte pe buzele unei femei...
Dar lăsîndu-l pe blândul – în realitate – Nietzsche cu metaforele şi aforismele lui... Ce bărbat, care află că iubita lui se culcă cu altul chiar în momentul în care o iubea cel mai mult, şi ce femeie, care e înşelată în momentul în care visele ei romantice erau la apogeu, nu declară, cu o certitudine pe care cogitoul cartezian nu a atins-o niciodată, că „Toate femeile sunt curve!” Şi ar striga acest lucru fiecărei femei pe care o întâlneşte... Aici trebuie să menţionez că bărbatul implicat (seducătorul sau sedusul) poartă o vină mult mai mică. Circumstanţa lui atenuantă este lipsa unei conştiinţe sentimentale. În astfel de împrejurări, se zice, bărbaţii, pentru a mă exprima aseptic, gândesc cu biologicul.
Bineînţeles nu vorbesc aici de slinosul misoginism lipsit de vlagă, de uri academice şi muzeale ale unor teorii frustrate, ci de uri reale, inscripţionate cultural sau genetic în amalgamul de stări afective. Ce ginere nu are pusee de ură la adresa soacrei? Ce soacră nu e scoasă din sărite de noră? Motivul este puterea comunicaţională pe care mama o are asupra fiicei şi soţia asupra soţului. Bătrânul Marx are, poate, iarăşi, dreptate. Lupta pentru capital ne face să îi urâm pe cei care îl deţin. Iar secretul relaţiei se află la soacră în cazul ginerelui şi la noră în cazul soacrei. Nora este cauza pentru care „băieţelul mamei” se schimbă. Din cauza soacrei „docila soţie” devine o scorpie. „Şi cum se poate îmblînzi o scorpie?” Această întrebare l-a făcut pe Freud să urască femeile. Căci dacă a reuşit să îi înţeleagă – şi să îi îmblînzească – pe nevrotici, pe psihotici şi pe perverşi, el nu a reuşit să înţeleagă femeia.
Ura faţă de femei este, cred că pe nedrept, atribuită doar bărbatului. Ca bărbat, de exemplu, urăşti femeile pentru că au fost cu alţii înaintea ta şi vor fi cu alţii după tine; urăşti femeile pe care ţi le-ai dorit şi nu le-ai avut; urăşti femeile pentru că sunt conservatoare şi nu adoptă amorul liber când nu sunt iubitele tale; urăşti femeile pentru că sunt prea libertine atunci când consideri că ar trebui să îţi aparţină trup şi suflet; urăşti femeile pentru că nu acceptă sexul în trei cu încă o femeie; urăşti femeile pentru că fantasmează la sexul în trei cu încă un bărbat; urăşti femeile pentru că nu le poţi înţelege; ... Dar acestea sunt doar motive periferice, masculine, părtinitoare. De fapt urâm femeile pentru că structura limbajului nostru, structura afectivităţii este astfel realizată încât ne face să urâm femeile.
Să revenim la ... femeile noastre. Cine suntem noi, cei ce le urâm, şi cine sunt ele, cele care beneficiază de ura noastră? Să urăşti sau să iubeşti femeia ca gen este doar o figură retorică, o idealizare puberă sau misogin-filosofică, care duce doar la anomalii lingvistice de genul celor pe care Plutarh i le atribuie lui Cezar: „Iubesc trădarea dar îl urăsc pe trădător”. În concluzie, „noi” nu suntem bărbaţii în genere, ci fiecare dintre noi, individual sau în grup, bărbat sau femeie, roşu sau galben, african sau australian, etc., etc. Iar femeile nu sunt toate purtătoarele a doi cromozomi X, în viaţă, moarte sau nenăscute încă, ci femeile pe care le cunoaştem, bune sau rele, grase sau slabe, urâte sau frumoase, blonde sau brunete, etc., etc. ... Şi, pentru că toate acestea trebuiau sa poarte un nume, un singur nume, li s-a spus femeie. Femeia „în genere” pe care o urâm când vine vremea de urât. Şi o urâm cu patos nu pentru că am şti ce este ura sau femeia ci pentru că femeia deţine copyrightul sentimentelor, doar ea poate urî cu adevărat, fără a-şi raţionaliza sentimentele, fără a se gândi, precum un bărbat, că cel ce i-a ucis copilul în război poate avea şi el motivele lui.
Dar lăsîndu-l pe blândul – în realitate – Nietzsche cu metaforele şi aforismele lui... Ce bărbat, care află că iubita lui se culcă cu altul chiar în momentul în care o iubea cel mai mult, şi ce femeie, care e înşelată în momentul în care visele ei romantice erau la apogeu, nu declară, cu o certitudine pe care cogitoul cartezian nu a atins-o niciodată, că „Toate femeile sunt curve!” Şi ar striga acest lucru fiecărei femei pe care o întâlneşte... Aici trebuie să menţionez că bărbatul implicat (seducătorul sau sedusul) poartă o vină mult mai mică. Circumstanţa lui atenuantă este lipsa unei conştiinţe sentimentale. În astfel de împrejurări, se zice, bărbaţii, pentru a mă exprima aseptic, gândesc cu biologicul.
Bineînţeles nu vorbesc aici de slinosul misoginism lipsit de vlagă, de uri academice şi muzeale ale unor teorii frustrate, ci de uri reale, inscripţionate cultural sau genetic în amalgamul de stări afective. Ce ginere nu are pusee de ură la adresa soacrei? Ce soacră nu e scoasă din sărite de noră? Motivul este puterea comunicaţională pe care mama o are asupra fiicei şi soţia asupra soţului. Bătrânul Marx are, poate, iarăşi, dreptate. Lupta pentru capital ne face să îi urâm pe cei care îl deţin. Iar secretul relaţiei se află la soacră în cazul ginerelui şi la noră în cazul soacrei. Nora este cauza pentru care „băieţelul mamei” se schimbă. Din cauza soacrei „docila soţie” devine o scorpie. „Şi cum se poate îmblînzi o scorpie?” Această întrebare l-a făcut pe Freud să urască femeile. Căci dacă a reuşit să îi înţeleagă – şi să îi îmblînzească – pe nevrotici, pe psihotici şi pe perverşi, el nu a reuşit să înţeleagă femeia.
Ura faţă de femei este, cred că pe nedrept, atribuită doar bărbatului. Ca bărbat, de exemplu, urăşti femeile pentru că au fost cu alţii înaintea ta şi vor fi cu alţii după tine; urăşti femeile pe care ţi le-ai dorit şi nu le-ai avut; urăşti femeile pentru că sunt conservatoare şi nu adoptă amorul liber când nu sunt iubitele tale; urăşti femeile pentru că sunt prea libertine atunci când consideri că ar trebui să îţi aparţină trup şi suflet; urăşti femeile pentru că nu acceptă sexul în trei cu încă o femeie; urăşti femeile pentru că fantasmează la sexul în trei cu încă un bărbat; urăşti femeile pentru că nu le poţi înţelege; ... Dar acestea sunt doar motive periferice, masculine, părtinitoare. De fapt urâm femeile pentru că structura limbajului nostru, structura afectivităţii este astfel realizată încât ne face să urâm femeile.
Să revenim la ... femeile noastre. Cine suntem noi, cei ce le urâm, şi cine sunt ele, cele care beneficiază de ura noastră? Să urăşti sau să iubeşti femeia ca gen este doar o figură retorică, o idealizare puberă sau misogin-filosofică, care duce doar la anomalii lingvistice de genul celor pe care Plutarh i le atribuie lui Cezar: „Iubesc trădarea dar îl urăsc pe trădător”. În concluzie, „noi” nu suntem bărbaţii în genere, ci fiecare dintre noi, individual sau în grup, bărbat sau femeie, roşu sau galben, african sau australian, etc., etc. Iar femeile nu sunt toate purtătoarele a doi cromozomi X, în viaţă, moarte sau nenăscute încă, ci femeile pe care le cunoaştem, bune sau rele, grase sau slabe, urâte sau frumoase, blonde sau brunete, etc., etc. ... Şi, pentru că toate acestea trebuiau sa poarte un nume, un singur nume, li s-a spus femeie. Femeia „în genere” pe care o urâm când vine vremea de urât. Şi o urâm cu patos nu pentru că am şti ce este ura sau femeia ci pentru că femeia deţine copyrightul sentimentelor, doar ea poate urî cu adevărat, fără a-şi raţionaliza sentimentele, fără a se gândi, precum un bărbat, că cel ce i-a ucis copilul în război poate avea şi el motivele lui.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)